Ziua mea libera de martisor…


…mi-am petrecut-o pe drum spre Poiana Brasov. Doar ca era prea tarziu pentru asa cale lunga. Si, deci, ne-am oprit la Sinaia.

Pe baiat l-am lasat cu bunica, sotul si-a continuat cavalvada muncii ca sclavul pe plantatie iar eu n-am mai refuzat a suta mia oara o iesire din parcul de distractii de acasa. Nu ca nu mi-ar placea, Doamne fereste! E minunat sa zabovesti in lumea micutului ore intregi, sa inventam jocuri noi sau sa le redescoperim pe cele vechi, sa citim povesti sau sa ascultam muzica si sa dansam in doi. Sa iesim la plimbare prin parc…Insa uneori e bine sa te dezlipesti cateva ore dintr-o zi si sa respiri alt aer. Nu face rau nimanui sa simti pentru cateva minute ca nu esti responsabila ci iresponsabila si sa pleci undeva sa te limpezesti sau sa reincarci bateriile.

Soseaua aproape libera. Pentru o zi asa speciala, am gandit eu, ar fi trebuit sa fie aglomerat si, pe oriunde mergi, sa te ciocnesti de lume, vorba vine cu ciocnitul. 😉 Dar n-a fost cum am judecat eu. Lumea se inghesuie mai tare sa stea acasa sau trage la munca caci criza a lovit rau. Si eu sunt lovita dar mai bine tac si-nghit. Prefer sa ma simt bine cand fac si eu o chestie o singura data pe an. Ma-ntelegi?! Daca plang ca n-am aia si ailalta, ca n-am reusit nu stiu ce, de unde vine solutia? De nicaieri. De la mine putere vine si daca ma lamentez nici n-o sa apara. Daca mai scriu p-aici cred ca-i voie. Sunt la mine in ograda. Si, pe urma tre sa mai eliberez energiile astea negative din cand in cand.:)

Sinaia. Aici am ales sa ne hranim spiritul si trupul la un restaurant, aflat chiar in centrul oraselului. Ca orice roman, care se respecta, alege restaurantul inainte de toate. Adica inainte de plimbarea revelatoare, in care vizitam, dam o fuga acolo, mai ne repezim si dincolo. Dupa care vine si mancarea.

Incepem cu inceputul: foood!

Am tot mizat pe Taverna Sarbului caci stiu ca-i mancare buna acolo. Este o mare diferenta fata de cea din Bucuresti. Insa ne-am tot fastacit si am intrat intr-un final la Steak. Era gol restaurantul. Prima treaba care ne-a facut sa ne dorim o plecare cat mai eleganta. Totusi i-am mai dat o sansa. Trebuie sa incercam si ceva nou, nu?

Arata prea bine ca sa ne repezim spre usa. Cand intri te intampina un semineu. Pe dreapta este amenajata o bucatarie mica, unde se pregatesc diverse feluri de macare la vedere, cum se intampla prin restaurantele chinezesti. Pe stanga este sala cu mese si scaune. Intre semineu si sala niste scari duceau catre etaj. Aici asteptau cativa chelneri. Pareau binevoitori. Posibil plictisiti dar nu vedeam nimic pe fata lor. Peretii erau decorati frumos, la baza, cu diverse forme negeometrice de roci iar deasupra structura de lemn masiv, finisat, intr-una din partile salii cu cateva decupaje metalice (in forma de cerb, brad sau urs). In concordanta cu decupajele veneau sa completeze lustrele peisajul, acestea estetizate cu alte decupaje in forma de cerbi sau ursi.

Am cerut un meniu si o recomandare din partea casei. Desigur ca a venit raspunsul prompt. Mancare Wok, adica gatita la tigaia chinezeasca. Parea o ideea chiar buna.  De fripturi ma saturasem. Asa ca Wok sa fie. Din lista cu astfel de delicatese aveam de ales desigur cateva feluri de genul. Eu am ramas fixata desigur pe antricot de vita, ca-mi place, desi mi-ar fi placut ceva de miel sau berbecut, dar nu aveau la wok, ci separat. Ma tot gandesc daca nu sunt araboaica la origini dupa gusturile pe care le-am dezoltat in materie de hrana. 🙂 Caci imi place mielul de mor! Ultima data, acum vreo sase luni, ca mai des nu-mi permit, am papat la un restaurant libanez, un orez exceptional cu condimente de-ale locului, cu miel, dar va jur ca mielul nu este in cantitati mazaratice, ci destul de consistent. La Steak, ca si in alte locuri, niste cotlete de miel, costau la fel, dar aveau atata carne pe un oscior cat sa halesti dintr-o singura inghititura. Nu sunt vreo gurmanda dar nici nu pap cat o vrabiuta. Pana la urma radacinile imi sunt grecesti, pe langa cele romanesti, asa ca pe mine ma vezi mancand bine nu altfel.

Wok-ul este un vas traditional de bucatarie orientala, versatil prin forma rotunjita a bazei. Wok-ul este originar din China, fiind folosit in special in estul si sud estul Asiei. Cuvantul “wok” vine din limba cantoneza, dar vasul are mai multe denumiri in functie de zona unde este folosit. De exemplu in Indonezia wok-ul este cunoscut sub denumirea de penggorengan, in Malaiezia de kuali sau kawali (wok mic), in Filipine de kawa (wok mare), iar in India de karahi.

Majoritatea familiilor in China au cel putin un wok. Este cel mai adesea folosit pentru stir frying – o tehnica chinezeasca de a gati foarte rapid mancarea amestecand mereu si la foc foarte mare. Dar wok-ul poate fi folosit si pentru alte tipuri de a gati cum ar fi: firberea in aburi, prajira in ulei incins, mancaruri calite sau chiar de a face in el supa. Wok-ul a cucerit intre timp si occidentul prin avantajele pe care le ofera.

Un loc frumos amenajat, stil rustic imbinat cu cel modern, foarte curat si imbietor. La prima vedere denumirea restaurantului nu atrage, Steak, dar „ambalajul” este mai mult decat imbietor. Nici chiar faptul ca inauntru nu mai era nimeni. Treaba, care la un moment dat, ne-a determinat sa facem cale intoarsa catre iesire, pornind degraba la Taverna, unde stie tot romanul, ca se papa demential…continuare aici.

Am facut o scurta prezentare a wok-ului ca sa stiti cam ce reprezinta.

Asadar, la un moment dat am indraznit sa cer bucatarului sa ma lase sa-l filmez. I-am cerut desigur sa si comenteze. Din pacate n-a prea avut curaj in fata camerei de filmat. Nu-i bai! Dam cu papagalul noi…

Deci…eu am comandat Cowboy Special Wok iar prietena mea, Chicken Pasta.

La portia mea s-au varat in tigaie ciuperci, ceapa, ardei gras rosu, vinete, bucatele mici de antricot de vita si condimente; intr-o alta tigaie se prepara sosul de rosii; la final s-au amestecat si s-a adaugat deasupra putin patrunjel pentru aspect;

La portia de chicken pasta, pregatita intr-o alta tigaie, in acelasi timp cu cowboy-ul meu, s-a facut cu maiestrie combinatie din piept de pui, mazare, brocoli, paste si maioneza cu smantana.

Delicioase amandoua si bogate in de toate pentru organismul nostru defect de atatea toxine cate ingurgitam.

.

Sinaia era pustie, oameni buni. Parea asa de trista ca-mi venea sa merg pana la Poiana totusi. N-am facut decat cateva poze. La un moment dat mi-a fost un caine maidanez model.

Macarale…


Cand ma plimbam eu pe potecutza, adica trotuar, care se zice ca este safe de masini si toate cele dobitoace si fieratanii, iaca-ta am prins frica de macarale. Mai, nu stiu ce naiba fac zanatecii astia de muncitori, ca ii vezi cum manevreaza pe mijloc de trotuar, ocupand si suprafata de deasupra soselei, diverse tevi, tevulete, blocuri de BCA, de caramida, naiba sa le ia, mai vezi ca lanturi zboara fara nici un stres, ba vezi si cate o betoniera ocupand drumul vital de mers pentru pietoni, ajungand tu, ca pieton, adesea sa o iei printre masini. Manevrele se fac cu macarale ridicate pana la cer si care pica, pentru ca nu mai am incredere in masurile de siguranta pe care odata si le luau muncitorii, fix in capul tau. Nu ca mi-ar mai trebui la ceva capul dar ma gandesc ca as vrea sa-i dau copilului meu sansa sa traiasca macar cat am trait eu. Ca sigur e si el in pericol in acesta situatie. Nu vreau sa ajung, desi asta se intelege, ca in povestea cu drobul de sare. As vrea sa stiu cati dintre voi mai credeti in Mos Craciun? Adica  asa vad eu treaba cu macaralele in constructiile la noi din tara.

Tot facand poze, enervata a suta si a mia oara de aceste macarale, care planeaza amenintator peste trecatori, mi-am amintit de Udrea. Pai sa va explic. Cica si-a facut dansa un hotel (dintre multele asemenea), respectiv EuroHotels. Priponit aproape in mjlocul drumului si cam singurul din zona. Deci s-a orientat foarte bine cu constructia.

Doar ca povestea EuroHotels s-a oprit la cativa metri patrati de teren, caci restul e ocupat de blocuri si alte cele. Asa ca ce s-a gandit ministrul turismului (s-o fi gandit ea sau altcineva, tot aia e, adica banul tot in aceeasi directie se duce)? Sa mai faca o anexa destul de „zgomotoasa” ca dimensiuni. Undeva vis-a-vis, pe dupa blocuri. Iata poze mai jos. Inca se mai construieste, se lucreaza de zor, adica doar 3-4 baieti stau pe schele si gesticuleaza, restul dirijeaza tacticos niste cafele si tigari de contrabanda.

Ce m-a enervat, la un moment al vietii traite in acest cartier, a fost nesimtirea cu care s-au gandit ca ne prostesc pe noi. S-a efectuat la un moment dat o „reparatie la reteaua de apa”, si cum era punctul termic al RADET cu pricina pe o straduta in apropiere, tot asfaltul a fost ridicat si macelarit cu maestrie. Dupa cateva luni de lucru cu betoniere si alte dracovenii si de ocolit straduta aia, care era o scurtatura binevenita pentru toata lumea, a venit si momentul la care sa zicem: „multumesc ca existi domnule primar!”. Dar nu, ca primarul n-avea nici o treaba. Udrea avea nevoie sa traga apa de la sursa. Asta era defapt ideea. Poate ca suntem mai prosti ca ne facem ca ploua insa nu ne doborati asa usor.  Mai stati voi inca putin pe lada cu zestre nemeritata! Poate va musca de fund! Am aberat nitel dar vedem ce s-o rezolva. Poate se schimba ceva, fratilor ca deja s-a ajuns departe cu nesimtirea. Ma gandeam, apropis de treaba asta, eu chiar cred ca ni se distrage atentia de la anumite treburi care se petrec tot sub ochii nostri. Si ce ne distrage? O alegere in PSD. Hahaha.

Zapada se topeste la soare


Azi mi-am scos Buburuza la plimbare, impreuna cu tataia si Smokey. O zi asa superba de primavara timida nu putea sa fie admirata de dupa ferestre!

Am facut si cateva poze.

„Tatai” si Smokey il plimba cu caruciorul pe somnorici, adica Stefi.

Una din aleile parcului Herastrau.

Smokey, rasfatatul numarul 1.

Stefi, rasfatatul numarul 2.

Patinuarul de langa Expoflora (Herastrau).

Se pare ca bancile s-au schimbat dar materialele sunt de calitate proasta. Drept dovada ca de la cateva luni dupa schimbare s-au rupt 3 pana acum.

O zi de sambata si cateva ganduri de demult


Ma batea gandul sa merg la teatru azi. Dar nu se poate. Cine e casatorit sau intr-o relatie stie ca nu poti sa pleci asa de nebun cu prietenii fara partenerul tau. Pentru ca pe Stefan il mai lasam si cu bunicii. 🙂

Era o invitatie inaintata de Natalie Ester la Teatrul Evreiesc asta seara la 19:00. Este una din protagonistele piesei de comedie: „Care De Asi Cu Valet”.

Normal ca ma tenteaza o iesire cu sotul dar daca nu se poate ce faci?

Pierzi ocazii frumoase de a te „racori” sau de a cunoaste lume noua. Si atunci te complaci cu mici sau mai mari compromisuri. Pentru ca stii ca va veni o vreme cand te vei bucura si tu ca inainte. 😉 Dar cand?

Adesea am avut aceste placeri mici pe care mi le-am satisfacut in mici proportii: de exemplu, sa fug in lume, dar mai ales sa iau tarisoara noastra dinnou la colindat. Pe vremea raposatului faceam niste drumetii, cu cativa prieteni de famile, de nu-ti venea sa te mai intorci acasa. Am strabatut muntii nostri in lung si lat, intr-un ocol prestabilit. Am luat la pas manastirile din Moldova. Aveam un caietel in care notam pe unde umblasem si ce vedeam, cumparam cate o amintire de pe unde treceam si pastram momentele dragi in minte ca sa nu le uit niciodata. (Am sa fac un update cu scanarile unui album in care am pastrat notitele mele, dar abia dupa ce reaparam scanerul)

La Horezu imi amintesc, ca si acum, cum ne-am plimbat noi sa gasim cazare si, la un moment dat, ne-a oprit o batranica sa ne indemne sa venim la ea. Avea o casuta micuta, cu soba incinsa, cu mancare de-a locului, paturile arau asa inalte ca trebuia sa ne urcam pe un scaunel. Am fost nevoiti, noi copiii, sa stam impreuna. Si, nu stiu ce se intamplase cu nasul meu, ca sforaiam de duduiau peretii. Eu n-am sforait niciodata. Poate aerul rece si curat era de vina! va imaginati ca eu am fost singura care a dormit dintre toti. Desi ma trezeau ca sa ma aseze intr-o parte eu n-am avut nici o treaba. Iar dimineata, pe cat eram eu de fresh, ceilalti dormeau in picioare. Si ma ocarau dojenitor.Tot aici am vazut pentru prima data licurici. Poate o sa radeti dar mi s-a parut un vis.

Apoi in camping ne adunam la focul de tabara, unde povesteam din drumetie, cantam si spuneam povesti. Savuram conservele alea romanesti, care azi as da orice sa le mai gust. Probabil ca nu sunt mare branza dar sunt conectate cu amintirile dragi de atunci si par senzationale. Mancam si parizer, snitele, chiftele, luasem si ciorba dupa noi. Dar, poate ca am fost noi asa sau toti, parca nu ne ardea nici de mancare. Pe unde mergeam mancam putin si ne miscam repede. Eram avizi de cunoastere. Mai ales noi copiii.

Jucam volei la unul din aceste camping-uri, unde era amenajat special un teren ingradit, cu fileu si toate cele. Jucam carti si spuneam bancuri. Cantam in masina pana ajungeam la o destinatie. Eram extaziati.

Dar cate amintiri am! Mi-ar lua mult sa povestesc.

La Cimitirul Vesel din Maramures ma distram citind acele epitafuri. La Baile Tasnad (nu Tusnad) din Satu Mare ne-am dus sa ne scaldan intr-un bazin cu apa calda. Ce nebunie. Numai ca la mine s-a terminat repede veselia pentru ca aveam o problema.

Am vazut si Poarta Sarutului la Targu Jiu. Aleea scaunelor, Coloana…am cumparat si o mica Pogany. Un oras frumos si curat.

Si cate si mai cate.

Dar atunci aveam timp sa mergem la munte sau la mare. Ce altceva puteai sa faci in concediu? La televizor aveai doua ore de program, mai era Studio X la rusi, dar ala de la doispe noaptea, la bulgari erau desenele animate si filme la anumite ore ale zilei. Mai citeai o carte, mai savurai un teatru ca la film lumea nu prea mergea. Si parca era mai bine atunci. Nu te afundai in aceasta multitudine de posibilitati sa te recreezi atat de nocive.

Cum ne-a prins revolutia din ’89 si…cu ce ne-am ales…


Deodata se aude o bubuitura. Primul meu impuls (am crezut ca se prabuseste blocul, vreun etaj …ceva) a fost sa ma lipesc de perete. Am inchis ochii si am simtit rece pe spinare. Era peretele. Am vrut sa deschid ochii dar mi-a fost frica de ce as putea sa vad. Am simtit cum s-a ridicat matusa mea. Lumea intreba ce s-a intamplat. Am deschis ochii. Toti se uitau la mine. Eu m-am uitat pe geam. Era totul in regula. Ce se intamplase? Am zarit in departare un elicopter. Cum eram la etajul 10 al blocului aveam o panorama perfecta. Ce cauta acel elicopter acolo? N-am putut sa-mi dau seama ce insemne avea pe el pentru ca…am auzit-o pe matusa mea gemand. Era cocosata de spate si spunea ca o doare capul. S-a indreptat de spate si s-a uitat indelung la palma. Era sange. Fruntea ei era plina de sange. S-a dus la baie. Apoi s-a intors si ne-a spus ca este bine, ca are o rana usoara. Intre timp tatal Andrei a gasit un cartus…Am facut scenarii…Se pare ca cineva acolo sus ma iubea si ma iubeste ingrozitor de mult caci glontul imi era „destinat”. Stateam exact in dreptul matusii mele, aplecata ca sa pot urmari atenta la televizor.

Povestea mea…poate fi povestea oricui. Dar e altfel decat a oricui pentru ca am trait-o chiar EU. Gandurile ma duc undeva in timp, memoria mea face un efort sa depaseasca bariera pe care am asezat-o intre mine si trecut, intre bucurie si tristete.

Un razboi, o revolutie, o lupta… aduc fericire si durere. Dar cel mai tare simtim durere. Suferi cand iti descoperi propria ta existenta nefireasca si plecarea in nefiinta a celorlalti, care devin mai importanti decat TINE, cel care inca respiri. Dar durerea celor care inca mai simt, in fiecare zi a vietii lor, tristetea de a nu mai avea alaturi respiratia celorlalti, o traim si noi, ceilalti, la diferite intensitati, in fiercare an si o singura data pe an, respectiv atunci cand s-a intamplat prima oara. Prima oara este momentul zero, momentul cand s-au dus si stim ca nu se mai intorc aceia pe care ii „plangem”. Acest moment zero il comemoram, il remixam si-I dam sare si piper ca sa amintim la ceilalti ca s-a facut un sacrificiu si nu trebuie sa uitam ca s-a intamplat, dar mai ales, sa nu uitam ca avem si noi, ceilalti, la randul nostru, o misiune…de sacrificiu.

Am urmarit un film de mare exceptie, pe care il recomnad cu caldura. Fiecare avem un tel predefinit. Nu al nostru personal ci al universului. Avem puterea sa schimbam desi nu vedem „cu ochiul liber”. „Cinci oameni pe care ii intalnesti in Rai”. Acesta e filmul. In spatele unul titlu banal se afla o poveste. Acest film este o revelatie. Mesajul de la final este cel ce care trebuie sa-l retinem: traim in anonimat sau suntem celebri, nu conteaza, misiunea este cea care ne defineste; fiecare om din viata noastra reprezinta un pion sacrificat pentru ca noi sa ducem misiunea pana la capat. Traim cu impresia ca n-am facut nimic esential. Nu este adevarat.

Am schimbat un om prin simpla noastra prezenta, am schimbat un loc prin simpla noastra prezenta, am schimbat o stare de fapt prin simpla noastra prezenta, am schimbat o viata sau o moarte prin simpla noastra prezenta.

Astazi ce avem dupa atatea sacrificii?

– avem libertate de exprimare dar…ce anume se scrie, ce anume discutam, sa gandim cu voce tare?am ajuns sa ne zbarlim cand auzim sau vedem ce s-a adus odata cu aceasta libertate;

– avem de unde sa luam bananele, nu mai este o trufanda; gasim salamul de sibiu in orice super, mega, extra market (caci magazin nu mai avem puterea sa pronuntam, suna taraneste); dar…ce s-a ales de aceste banane? luam gramezi mari si consumam jumatate, pentru ca cealalta se strica si o aruncam la gunoi; ce s-a ales de salamul de sibiu? cine il mai cumpara cand exista atatea soiuri la alegere? Si s-ar presupune ca nu avem bani, ca nu ne permitem, dar la acele magazine lumea sta la cozi ca pe vremea comunistilor, sa cumpere nu cu ratia, cu unul sau doua carucioare;

– avem atatea canale de televiziune ca nu mai stii unde sa te opresti; multa informatie; dar…ce zici ca nu mai cautam sa ne uitam la clasicele desene animate sau filme de comedie? la Tom si Jerry, la Laurel si Hardy sau Norman?;

– nu mai avem duminici impare si pare; dar…avem accidente de nu le mai tii socoteala;

– acum putem sa importam orice; dar…ce facem ca fabricile noastre, care produceau sa acopere atatea nevoi si care erau de calitate, nu mai sunt, au fost „vandute” pe nimic?

– azi avem posibilitatea sa ocrotim animalele; am invatat ca porcul trebuie ucis cu blandete; dar…cum ramane cu

– azi putem sa facem tuica la noi in ograda, nu ne opreste nimeni, nu te mai da „in gat” nimeni caci nu mai este ilegal; dar…s-au inmultit bolnavii de ciroza sau bataile si decesele din pricina acestui viciu;

– azi taranii nostri nu mai fac munca colectiva; dar…

– azi avem traditii venite dinspre Occident; si ce frumoase sunt…; avem si atatea „drepturi” imprumutate din legislatiile atat de bine puse la punct; dar…

– azi nu te mai urmareste nimeni ca vrei sa pleci in strainatate; o faci legal si gata; dar…

– astazi viata noastra s-a schimbat; dar…

***

Era o vreme cand…Drumul Taberei era pentru mine locul in care ma simteam fericita. Acolo locuiau matusa si unchiul meu. Micile vacante mi le petreceam in compania lor. Era o oaza de liniste si relaxare, nu ca n-as fi simtit si acasa acelasi lucru. Doar ca…era ceva mai special. Acasa parintii mei erau mereu preocupati sa asigure nevoile …primare. Intelegeam ca sunt prinsi in cotidian si, in sufletul meu, nu-I judecam. Nici nu aveam dreptul. Faceau mai mult decat posibil sa primesc acel necesar de care un copil are nevoie. Nu eram totusi un copil pretentios. Cum spuneam, intr-un alt articol, ma multumeam cu ce primeam. Insa mi s-a oferit sansa sa primesc ceva mai mult.

Pentru matusa si unchiul meu eu eram ceea ce isi doreau de mult timp. Eram piatra de temelie pentru familia pe care urmau sa si-o intregeasca. Intr-un final Dumnezeu s-a decis sa-I bucure cu un copil. Pana atunci viata, necazurile nu le-au dat nici o sansa. Acum era si vremea lor.

Ma indrageau asa de tare ca isi dedicau timpul mie. Matusa avea, de ceva timp, concediu medical pe caz de boala. Asa ca statea mai mereu acasa. Unchiul mergea la job. Si, cu toate ca aveau putinul lor timp liber, tot cu mine se straduiau sa-l petreaca. Asa ca, aveam abonament pe viata la ei. Mergeam cate o saptamana sau doua in Drumul Taberei, cand aveam vacanta.

De la fiecare invatam cate ceva. Matusa imi dadea lectii de literatura iar unchiul se preocupa de progresul catre limbile straine( engleza ), si catre matematica.

Ma simteam in largul meu cu ei. Nu stiam sa-mi lipseasca ceva. Radeam de toate prostiile, jucam carti: macao, septica, kent, razboi, jucam remmy, sah. Insa de cele mai multe ori remmy. Era jocul meu preferat. Cartile de joc erau frumos asezonate cu femei seminud. Era o rusine sa arati unui copil asa ceva, ar fi gandit lumea. Mie imi parea ca ma trateaza ca pe un adult si era o chestie tare.

Imi facusem o prietena. Andra. Era vecina de palier. Stateam ore in sir si vorbeam, ne jucam cu fardurile mamei ei, cu bijuteriile si hainele mai de fitze. Andra locuia cu bunica din partea tatalui. Mama ei era plecata mai mereu. Iar tatal muncea pe unde apuca. Erau divortati. Imi amintesc ca, din cand in cand, mama Andrei incerca sa-si ia fata acasa, oriunde era aceasta. Dar nu avea sorti de izbanda. Bunica isi ascundea nepoata la matusa mea.

Andra mi-a dat si prima felie de paine cu untura d-aia fina. M-am stambat din nas prima data dar…surpriza…era chiar savuroasa.

Era un copil linistit dar avea putin din obraznicia mamei. Era mereu in contra cu bunica ei. Cumva nu judecam pentru ca stiam cum era a mea bunica. Aveam mereu senzatia ca ma urmaresc pe mine cum ma iau la „tranta” verbal cu propria-mi  bunica. Ma si amuzam cateodata. Femeia, saraca, isi dadea duhul incercand sa-I explice marea cu sarea iar Andra era pusa pe scandal inainte sa inceapa sa vorbeasca.

Dar erau frecusuri, ziceam eu, care faceau sarea si piperul. Erau amintirile unor vremuri pe care nu le mai recuperam niciodata.

A venit si iarna anului 1989. M-a prins cand eram in vacanta la matusa mea. Eram fericiti pentru ca matusa mea era insarcinata. Sarcina evolua foarte bine. Deja trecuse de primele luni mai grele.

Imi amintesc ca pe 17 decembrie matusa mea ma anunta ca a inceput o revolta la Timisoara. M-am dus sa ma uit la televizor. Dadeau imagini cu oameni adunati in fata unei cladiri, probabil undeva in centrul Timisoarei. Scandau…ceva despre libertate…despre caderea comunismului…parea ireal.


Se adunasera initial mai multi enoriasi ai Parohiei din Timisoara ca sa impiedice evacuarea pastorului Lazlo Tokes, cu o zi in urma. Pe 17 s-au adunat mai multi oameni. Pareau sa nu se mai termine. Cat curaj!! Insa ma gandeam mereu ca trebuie sa fie multi fara voia lor acolo, din curiozitate sau chiar intamplator. O asemenea manifestare de forte nu putea fi neobservata. Lumea s-a ingramadit. Circa 400 de oameni de diferite etnii, nu doar enoriasi si cetateni ai orasului timisorean. Revolutia nu dadea semne sa se stinga prea curand. Pe 18 au venit alti cetateni si probabil  aceeasi manifestanti din ziua precedenta. Imaginile erau din cele mai teribile. Armata se pregatise, se pare, sa innabuse revolta. Pe 17 nu reusisera desi mortii stateau pe caldaram. In ziua de 18 au inceput sa traga cu si mai multa forta. Ceausescu dadea ordine sa se distruga, cu orice pret, visurile noastre de libertate. Nu aveam dreptul la asa ceva. Secerasera copii si tineri.  Apoi totul devenise un cosmar. Se mutase la Bucuresti toata revolutia. Ne adunam la televizor la vecina. Priveam cu ochii mari si tristi la ce se petrece dincolo de ecran. Pe 20 aparuse Ceausescu sa ne deschida ochii: „in zilele de 16 catre 17, sub pretextul impiedicarii aplicarii a unei sentinte judecatoresti legale, cateva grupuri de elemente huliganice, au organizat o serie de manifestari si incidente, trecand la atacarea unor institutii de stat…”.


Pe 21 spre 22 am trait emotiile mai puternic ca niciodata.

A aparut iar Ceausescu. De data asta la fostul sediu CC. Ma gandeam cu groaza la faptul ca parintii mei, cu care vorbisem mai des zilele acelea, puteau sa moara si eu nu stiam nimic de ei. Atunci am simtit cel mai tare golul din stomac. Mi-era dor de ei. Ii vroiam aproape. I-am rugat sa vina la matusa. Dar mi-au zis ca trebuie sa stea acasa. Focurile de arma se auzeau din cand in cand si in Drumul Taberei. Atunci am simtit si mai tare ca voi ramane singura.

Unchiul plecase cu tatal Andrei in centru. Vroia sa vada de aproape schimbarea ce avea sa se produca.

Libertatea noastra avea sa fie castigata iar el dorea sa fie in mijlocul evenimentelor.

Pentru matusa mea emotiile cresteau si mai mult cum treceau orele. Nu ii pria deloc sarcinii. Copilul se agita.

Am privit la discurs, apoi am urmarit manifestantii. Era un haos total produs de undeva din spatele multimii care, cu voci pierdute, inca mai scandau pro Ceausescu. De data asta romanii luau exemplul timisorenilor. Cine stie daca erau chiar cetateni simpli?!! Iar „teroristii” erau cei de la securitate sau din armata de forta a ceausestilor. Poate ca erau outsideri, care manipulau cumva evolutia evenimentelor spre revolutia ce avea sa se declanseze in mare foc.

Era anarhie pe strazi. Ne uitam la imagini si ne doream sa il zarim pe unchiul meu si tatal Andrei intregi.

Am vazut cum a fost tras in spate Ceausescu si, nu prea tarziu, un elicopter plecand de pe cladirea unde daduse din maini la ultima lui cuvantare. Lucrurile o luasera razna. Avea sa se retraga pana se linisteau lucrurile.

Tot cascand gura la televizor am auzit ca bate cineva la usa. Era tatal Andrei. Era disperat si agitat. Nu patise nimic. Intreba de unchiu. Spunea ca a reusit sa fuga cand au inceput impuscaturile. L-a vazut ultima data cum s-a bagat sub o masina sa se fereasca de rafala de gloante care venea de niciunde.

Matusa s-a asezat pe fotoliu. Eu m-am asezat pe bratul drept al fotoliului in care statea si urmaream cu interes desfasurarea de evenimente. Era spre seara. Inca mai era ceva lumina afara.

Deodata se aude o bubuitura. Primul meu impuls (am crezut ca se prabuseste blocul, vreun etaj …ceva) a fost sa ma lipesc de perete. Am inchis ochii si am simtit rece pe spinare. Era peretele. Am vrut sa deschid ochii dar mi-a fost frica de ce as putea sa vad. Am simtit ca s-a ridicat matusa. Lumea intreba ce s-a intamplat. Am deschis ochii. Toti se uitau la mine. Eu m-am uitat pe geam. Era totul in regula. Ce se intamplase? Apoi am zarit in departare un elicopter. Cum eram la etajul 10 al blocului aveam o panorama perfecta. Ce cauta acel elicopter acolo? N-am putut sa-mi dau seama ce insemne avea pe el pentru ca…am auzit-o pe matusa mea gemand. Era cocosata de spate si spunea ca o doare capul. S-a indreptat de spate si s-a uitat indelung la palma. Era sange. Fruntea ei era plina de sange. S-a dus la baie. Apoi s-a intors si ne-a spus ca este bine, ca are o rana usoara. Intre timp tatal Andrei a gasit un cartus…Am facut scenarii…Se pare ca cineva acolo sus ma iubea si ma iubeste ingrozitor de mult caci glontul imi era „destinat”. Stateam exact in dreptul matusii mele, aplecata ca sa pot urmari atenta la televizor.

Toata lumea era socata.

Matusa mea a pierdut sarcina cateva zile mai tarziu. Se pare ca facuse un avort spontan din cauza socului.

A aparut si unchiul intr-un tarziu. Intreg si nevatamat. I-am povestit ce s-a intamplat.

Ne gandeam ce ironic a putut sa fie. El era in toiul rafalelor si n-a patit nimic iar matusa, care statea in casa, s-a ales cu o zgarietura…de glont.

Asta a fost experienta care m-a marcat. M-am intrebat adesea ce scop am pe lumea asta de a decis Cel de sus sa ma lase sa traiesc. Sau poate a fost scris in catastif sa nu mor. Cine stie?!!

Dar azi, dupa ce revad acele poze de la revolutie, ma cutremur mai tare cand realizez ca nu s-a schimbat nimic in bine. Totul se duce de rapa iar noi marcam istoria intr-un mod eronat. S-a inteles atat de prost democratia si libertatea incat ma ia cu fiori. Ce inseamna…asta am vazut pana acum:

Pensii mici;

Salarii pentru profesori mizerabile, treaba care se va termina cu un sistem de invatamant de calitate proasta;

Sistemul medical la pamant;

Boli cu spectru grav de consecinte, la care se actioneza cel putin inconstient;

Dezinformare in toate domeniile;

Banalizarea informatiilor; televizorul este invadat de asa-zise comete, care pornesc si mentin scandaluri fara un rol educativ, defapt fara nici un scop decat acela de te „distra”;

Oameni de valoare incep sa devina la fel de banali ca si cometele, angrenandu-se in activitati asemanatoare acestora;

Violuri, crime, sinucideri; motivele: saracia, saracia, saracia…

SUNTEM MAI SARACI CA INAINTE DE MAREA SCHIMBARE…

Am vandut fabricile noastre. Stiam, cel putin de fabrica de lapte, fratilor, de la Lujerului. Cat lapte bun, cat unt, cata inghetata mancam; frisca lichida, maia si iaurturi. Doar aveam „pile” pe ambii mei parinti.

Sistemul juridic nu mai sustine dreptatea ci spaga mare si gura mare;

Si lista e lunga

Se poate intampla orice in Romania


Iata ca citeam zilele trecute un articol despre un restaurant care a luat foc. S-a intamplat asa cum se intampla mereu in lume. Probabil pentru multi e o stire banala. Pentru mine e ceva mai mult. Si asta pentru ca ii cunosc pe acesti oameni personal si mai stiu cat au muncit pentru a avea acest local. Nu de fite si nici foarte complex, unul modest. Insa munca depusa este cea care m-a determinat sa-i admir pentru curajul lor si determinarea de a-l pune pe picioare. Au facut multe sacrificii ca sa ajunga aici. Insa munca lor a fost lovita de un nenoroc. Posibil ca afacerea sa piarda ceva avans insa mai este sigur si faptul ca se va rezolva. Insa cu cate alte sacrificii?

Ce m-a frapat foarte tare au fost comentariile la acest articol, adica la suferinta unor oameni. Am realizat ca locuiesc intr-o tara unde chiar e posibil orice, inclusiv sa fii ridiculizat pentru ca ti-ai ridicat cu fortele tale o afacere si s-a prabusit, ca esti invidiat si nu ascunde nimeni aceasta stare, ca nu mai reusesc unii oameni sa dea macar putin din umanitatea cu care odata eram inzestrati si recunoscuti. Nu mai avem nimic uman in noi iar comentariile vorbesc de la sine.

Dar mai bine va las pe voi sa cititi si sa spuneti cam care este viitorul nostru in aceasta societate.

Restaurantul Romantic, situat pe strada Moldova nr. 8 din municipiul Focsani, a ars aproape din temelii noaptea trecuta, iar pompierii au lucrat mai bine de cinci ore pentru a se asigura ca pina si ultima scinteie a fost stinsa. Potrivit primelor estimari, pagubele depasesc 300.000 de euro.

Azi dimineata, in jurul orei 02.30, la putin timp dupa inchidere, un apel primit prin intermediul numarului unic de urgenta 112, anunta producerea unui incendiu violent la restaurantul si cafeneaua administrate de omul de afaceri Georgel Costiniuc, alaturi de partenera sa Florentina Costiniuc Costas. Practic, au luat foc ambele corpuri de cladire. „Pentru localizarea si lichidarea incendiului s-au deplasat la fata locului cinci autospeciale de lucru cu apa si spuma si autoscara mecanica din cadrul Detasamentului de Pompieri Focsani, precum si grupa operativa a Inspectoratului pentru Situatii de Urgenta”, ne-au comunicat pompierii vrinceni. In urma incendiului au ars acoperisul cafenelei, confectionat din lemn si învelit cu tabla, pe o suprafaþa de aproximativ 350 mp, structura de rezistenta a acestuia construita din lemn, obiecte de mobilier si aparate electrocasnice, printre care trei televizoare LCD, noua combine frigorifice si doua vitrine frigorifice pentru bauturi. La corpul al doilea, unde functiona restaurantul, au ars acoperisul din lemn învelit cu tabla pe o suprafaþa de circa 300 mp si planseul din lemn aflat între etajul al II-lea si mansarda.Nunti, petreceri, botezuri…

Valoarea pagubelor se ridica la aproximativ 1,2 milioane de lei, potrivit pompierilor. Surse din apropierea administratorului spun insa ca paguba ajunge la cel putin 400.000 de euro, in conditiile in care o parte din locatie fusese recent renovata. Din primele cercetari efectuate de specialistii Inspectoratului pentru Situatii de Urgenta se pare ca „incendiul a fost provocat de burlanul metalic al unui cuptor amplasat necorespunzator fata de materiale combustibile”. Restaurantul Romantic era preferat pentru organizarea unor nunti, cumetrii sau petreceri onomastice, pentru ca avea la dispozitie trei sali amenajate. Administratorul afacerii detinuta de firma PROFIT COMSERV SRL Focsani nu a dorit sa comenteze ieri situatia, fiind extrem de afectat de cele intimplate. Potrivit informatiilor noastre, acesta nu avea asigurare pentru cladire, asa ca va trebui sa suporte singur paguba. Incendiul i-a pus in incurcatura si pe cei care aveau programate petreceri aici in urmatoarea perioada. Chiar si patronul dorea sa-si serbeze aici ziua de nastere pe 27 ianuarie. Acesta este al doilea local public care arde in Vrancea dupa hotelul Tresor de la Lepsa, care a luat foc anul trecut.

a ars restaurantul romantic
Autor: dan
16.01.2010 / 20:16:47 | 89.46.180.128

„dumnezeu nu bate cu parul”


Restaurant
Autor: BlAcK RaVeN
16.01.2010 / 22:26:01 | 95.76.213.126 „Ce tare a ars un restaurant data viitoare vreu sa fiu acolo sa vad cum arde :))) =)))”


Actele au ars ?
Autor: db
16.01.2010 / 23:54:21 | 92.198.63.199 ” Au ars cumva si actele contabile ?!”


=))
Autor: HARAM
17.01.2010 / 01:53:00 | 86.55.176.81 „big f*****g LOL…..tare curios mai sunt….acum fitzele de Focsani unde mai ies la o cola cu lamaie si o cafea?????la apolo sau la ex cafe????”


Fii tare george
Autor: Sorin
17.01.2010 / 08:30:39 | 151.95.45.205 „De ce sunteti prosti?o persoana avea o afacere si i sa naruit orice vis. Dar am uitat ca in romania este ceva normal sa te bucuri de raul altuia.Va spun sincer imi pare foarte rau pentru ce sa intamplat.Dumnezeu sa ii dea putere sa o de la capat „


CITESTE!
Autor: tarzan
17.01.2010 / 10:09:56 | 83.36.20.17 „Avea asigurare oare? contabilitatea se tinea in restaurant oare? nu e primul caruia i se intampla,sunt bani la asigurari…”


dooobitociiiiiiiiiiiiiiii
Autor: hj
17.01.2010 / 11:37:52 | 93.186.23.193 „Ce de prosti comenteaza aici eu zic sa va dea Dumnezeu dupa cum va e si inima”


a ars restaurant romantic
Autor: oz
17.01.2010 / 14:15:01 | 94.176.101.6 „eu as face muzeu si as lua bani pe intrare ca sa nu mai fie nevoie de burlan”


mult curaj
Autor: luminita
17.01.2010 / 14:59:47 | 87.65.80.206 „Sincer imi pare rau, sunt atat de putini intreprinzatori in Romania si atat de multi rauvoitori. Din cauza invidiei nu o sa avansam niciodata, suntem mereu preocupati de ce se intampla in curtea altuia, iar de curtea noastra nu se preocupa nimeni. Pacat ca prostia si invidia nu doare.”


mult curaj
Autor: luminita
17.01.2010 / 15:00:04 | 87.65.80.206 „Sincer imi pare rau, sunt atat de putini intreprinzatori in Romania si atat de multi rauvoitori. Din cauza invidiei nu o sa avansam niciodata, suntem mereu preocupati de ce se intampla in curtea altuia, iar de curtea noastra nu se preocupa nimeni. Pacat ca prostia si invidia nu doare.”


pt HARAM
Autor: logantunat
17.01.2010 / 18:02:03 | 188.25.154.248 „vom merge la dance,ca de obicei=))=))”


Pacat
Autor: Terente
17.01.2010 / 19:00:44 | 78.97.188.159 „Pacat,i-l cunosc de George de ani de zile si stiu ca a pornit de jos,n-a fost copil de bani gata.Treaba e ca se bucura jigodia aia de peste drum(patronu de la Aida)asta stiu sigur ca se bucura marlanul,si parca l-as recunoaste in comentariile de mai sus…Dar eu ii zic sa nu se bucure prea tare ca …nu se stie niciodata!:))”


Asigurarea cladirii e vitala!
Autor: gia_USA
17.01.2010 / 20:09:54 | 78.97.59.16 „Pacat de aceasta nenorocire deoarece era un restaurant foarte solicitat de clientii Focsaneni si cei din apropiere orasului.Nu imi vine sa cred cum de nu si-a facut asigurare la cladirie stiind ca are o investitie de peste 1 milion de Euro.Spes ca dupa ceasta nenorocire sa se mai poata face ceva. Bafta”

Bun Venit în România!


Auziti ce tupeu pe capu’ nostru, oameni buni, facem ghidul strainului de comportament civilizat. Adica il invatam pe nea chinezu, pe nea africanu si pe cine mai indrazneste sa ne calce iarba, sa se poarte frumos cu functionarii nostri. Am citit aberatia asta si m-am dus cu gandul la toate neplacerile pe care le inghiti in sec de fiecare data cand calci pragul vre-unei institutii sau restaurant. Vorbe reci, privire de gheta, gesturi critice si nici un fel de multumire ca existi sa le umpli buzunarele de bani. Cand te infatisezi in fata lor iti arunca cate un ochi stramb de-ai zice ca le-ai luat din leafa sau li se raceste cafeaua din cauza ta. Sunt plini de ei si iti vorbesc cu ironie. Niste oameni frustrati care n-au avut timp si bani ca sa-si termine studiile si din cauza ta ei sunt in situatia ingrata de a te servi pe tine, cel care traiesti sa furi si sa omori in fiecare zi ca sa castigi un ban nemeritat. Tu esti vinovat de toata viata lui nefericita si se comporta ca atare.

Si, in aceste conditii guvernul nostru se gandeste ca acesti functionari se vor simti mai bine daca un strain va rupe ceva romana si le va zambi, ca sa nu zic ca sunt „sfatuti” sa nu-l intrerupa pe interlocutor.

Dar hai sa facem un mic ocol prin acest ghid. Din adancul gandirii Ministerul Muncii va prezinta ghidul: „Bun Venit în România! Ghid de informare pentru cetăţenii din state terţe”:

(in paranteza fiind spus m-am enervat si am pus si minunatele laude la adresa tarii noastre)

Norme şi valori fundamentale ale românilor.
În societatea românească sunt apreciate, împărtăşite şi promovate valori precum:
toleranţa, generozitatea, educaţia, bunele maniere, sociabilitatea, munca, cinstea,
perseverenţa, ospitalitatea.
Statul român promovează şi apără drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
pluralismul, valorile democraţiei, drepturile minorităţilor, multiculturalismul şi
principiile societăţii deschise – transparenţa, activismul civic, pluralitatea opiniilor
şi intereselor.
În România se respectă principiul egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Aceştia
beneficiază de drepturi şi tratament egal în ceea ce priveşte accesul la educaţie,
piaţa muncii, cultură, viaţă socială, demnităţi publice şi funcţii politice etc.
Convenţii sociale
În cadrul oricărei interacţiuni cu ceilalţi, se comunică pe un ton civilizat, nonagresiv.
Fiecare interlocutor este aşteptat să-şi termine intervenţia, fără a fi
întrerupt.
Salutul între bărbaţi este însoţit, deseori, de o strângere de mână.
Mişcarea verticală a capului (de sus în jos) echivalează cu “Da”, exprimând
acordul. Mişcarea orizontală a capului (de la dreapta la stânga) echivalează cu
“Nu”, exprimând un dezacord.
Florile se oferă în număr impar.
Într-o întâlnire, punctualitatea este foarte apreciată. Întârzierile trebuie anunţate.
Mijloacele publice de transport în comun au prevăzute locuri speciale pentru
bătrâni, bolnavi, femei gravide şi persoane cu copii în braţe.
În instituţiile statului, interacţiunea între funcţionari şi public se realizează pe un
ton reciproc politicos, ne-provocator şi ne-agresiv.

Ca o incheiere, nu ma blamati ca sunt atat de rea si fac reclama proasta tarii noastre. Dar nu e normal totusi, caci asta e semnalul de alarma, sa iti imbunatatesti tu ghidul social si mai apoi sa „sfatuiesti” pe ceilalti cum si ce sa faca? Mda, stiu ca nu degeaba s-au decis toti din afara sa ne prezinte ca pe niste pierde vara, coate goale. Insa nu eu am facut primul pas si nici tu…ci cei care se duc frecvent in afara. Aia sunt vinovati ca ne fac de ras. Pentru aia ar trebui impuse niste reguli de conduita. Dar stim cu totii ca e nevoie de mai mult….

110110Ghid_info_state_terte