Jurnal…de spital – al cincilea capitol


Asteptand rabdatoare observ ca-mi face semn o tanara. Iesea dintr-o rezerva. M-am indreptat intr-acolo. Parea ca ma cunoaste. Se recomanda si-mi povesteste ca ne-am intanit cu o zi inainte la intrarea cu interfon, cand i-am dat o lectie asistentei obraznice. Aha. Imi arata bucuria ei, un baietel de, cred ca imi mai amintesc bine, 6 luni, pe care il adusese a doua oara, dupa 2 saptamani, pentru bronsolita. Se pare ca, nefiind informata corect, si-a lasat copilul pe mana medicilor ca sa-l vindece cu antibiotic. Dar ghinion. A racit iar. Se plangea ca nu poate sa-I tina capul drept ca este prea grasut. Parea ca nu poate sa stea nici spijinit. Si-mi cerea sfaturi de parca as fi stiut pe dinafara biblia de ingrijire a copilului. I-am explicat ca nu ma pricep sa dau sfaturi, ca sunt noua in bransa si incerc sa ma adaptez, si ca, cel mai tare imi place sa fiu macar putin in cunostiinta de cauza. I-am povestit cum am trait intr-un mediu format din mamici. Am incercat sa invat sau sa prind din zbor anumite informatii si asa am ajuns sa ma feresc de unele neplaceri. Parea putin dezorientata. Cred ca isi pusese sperante in mine. I-am urat numai bine si sa fie atenta la ce spun mamicile despre problemele intampinate pe parcursul cresterii copiilor proprii. In general asa se invata cel mai bine.

Am gasit-o si pe doctora. Defapt ma cauta sa ma anunte ca pot sa plec. M-a insotit pana la rezerva unde mi-a dat ultimele sfaturi. Mi-a spus apoi ca este intru-totul de acord cu decizia de a nu-I administra antibioticul. Am fost surprinsa. Si a continuat explicand ca aceasta este procedura si trebuie respectata. Parea dornica sa-mi explice ce anume trebuie sa-I administrez lui Stefan si ce nu este decat o „chestie” standard. Waw. Ce dezvaluiri emotionante. Si daca acceptam sa ii distruga flora stomacala ce eram? Inca o zapacita din turma de oi??Haha…ce ironie…auzi tu…sa imi dea dreptate pana la urma…doctorul care era decis sa ma crucifice.

Am luat asa zisa fisa de externare, desi aceea, pe care aveam sa o iau lunea ce urma, era mai stufoasa si mai explicita, unde aveam trecut diagnostic bronsolita si…stafilococ auriu. What???!!! Asta-I culmea!!! Si tratament: antibiotic – Augumentin….

Am ramas ca la dentist.

Dar aveam sa-mi bat capul cu treaba asta acasa, unde ne era cald si bine.

Am ajuns si acasa. Am inceput tratamentul cu aerosoli. Am cumparat OMRON-ul si da-I cu aerosolii. Am luat siropele, puf pentru nasuc, batista bebelusului, calciu, vigantol, vitamina C, portocale, lamai…si lista nu se mai termina. Am cumparat umidificator cu aer cald, am cumparat si aparat salin. Citisem iar pe internet ca fac amandoua minuni. Iar la noi aerul a fost mereu mai uscat. Pana la Stefan n-am realizat cat de prost dormeam din cauza asta.

Am luat si fisa de externare. Dar pana la momentul asta am tot plans de suparare. Doctora de familie tot ma presa sa-I dau antibiotic ca se complica, ca se ajunge la pneumonie. Vai, vai, vai!!!Nu este de ignorat parerea unui medic, mai ales daca are experienta de ani, dar, chiar si ea proceda ca „la carte”, nu o facea ca-I spunea sufletul. Se ferea de responsabilitatea asta.

Ne-am si certat. Parca imi parea si mai rau. Dar n-am dat inapoi chiar si cand am cumparat cutia de Augumentin. Am considerat ca poate sa ajute cu alta ocazie. Acum eram decisa mai mult ca niciodata sa nu dau inapoi un milimentru.

Am luat fisa si am studiat-o. De ce? Credeati ca am lasat stafilococul in aer? Nu. Doream sa stabilesc unde anume se afla acest virus. Si surpriza…nu era nici in mana nici in gura….ci pe ten, mai exact la barbie. Dar de aici pana la gat, nas sau plamani, sau in calcaiul drept de la picior, ca sa necesite antibiotic, e cale lunga. Asadar m-am linistit iar.

Au trecut trei luni pana s-a vindecat de bronsolita. Intre timp am ajuns si la dna doctor Marcu de la Medlife, care mi-a placut, in primul rand pentru ca sustinea si inca sustine ideea ca nu trebuie tratata cu antibiotic o raceala. Defapt sustine ca trebuie eliminata orice alternativa pana sa se ajunga la antibiotic. A fost perioada in care m-am lamurit ca haraitul de pe gat se aude la copil dupa ce papa, mai ales in aceasta perioada precoce a laringelui si ca, o vreme, tot din acelasi motiv, tot o sa am senzatia ca am copilul racit. Raceala insa e detectata dupa secretiile nazale, tuse, si multe altele pe care multe mame le vor invata cu timpul.

Dar am uitat de halat. Pe principiul: „Uite halatul!! Cat e halatul??”, adica acea camasa pe care am primit-o la camera de garda, se pare ca nici sotul n-a fost ferit de cateva suturi primite zdravan. Cand am ajuns in rezerva m-am decis sa scap de halat. Bineinteles ca abia cand am primit bagajul cu haine de acasa am reusit sa ma schimb. Iar halatul l-am depozitat frumos intr-un sertar din corpul atasat de sifonier. Nu m-am ganditi nici o clipa ca acest halat va fi motiv de scandal. La camera de garda am lasat buletinul pentru fisele lor interminabile. Cine stia ca aveam sa fac troc cu un halat pentru a-mi recupera buletinul?!!1

Cand am plecat de la spital m-am dus glont la masina doar-doar sa scap. Buletinul nici nu il mai luasem in calcul.

Intr-una din zile am avut nevoie de buletin. Unde-I buletinul? Aaa…la spital. Sotul s-a dus sa-l recupereze. La camera de garda se prezinta si intreaba politicos daca exista buletinul acolo. Dupa ce il gaseste respectiva meduza il intreaba: „Unde-I halatu’?”. Sotul meu explica cum ca a ramas in rezerva sau posibil sa-l fi lasat la vreo asistenta. Individa sare ca arsa si incepe sa ridice tonul. Era suparata ca nu i-am adus halatul si ca trebuie sa il platim. 80 RON. What??? Pentru ce, intreaba sotul, deja enervat si el, pentru janghina aia rupta? Da’ ce am? Scrie prost pe fruntea mea? Dati-mi buletinul cucoana. N-a furat nimeni halatul dumitale. Sotia nici n-a putut sa stea cu el. S-a schimbat imediat. Sotul a cerut sa vorbeasca cu un superior. Si, cum e firesc, apare un doctor. Intreaba ce s-a intamplat si, dupa ce primeste explicatiile, foarte calm, ii da buletinul sotului si ii promite ca se va rezolva. Mda, cand n-ai cap vai de picioare!! Dar eu acum intreb: ce naiba fac amaratele alea care n-au bani sa-si duca traiul de la o zi la alta si, din greseala lasa halatul pe undeva, ca mine, pentru ca nu au habar de acesta politica, si se trezesc ca trebuie sa plateasca si nu le intelege nimeni pentru ca o vad mai sarac imbracata, sau pentru ca, pur si simplu, nu apare acel om potrivit la momentul potrivit sa salveze ziua? Cat de meschin trebuie sa fii??!!!Sau cat de prost trebuie sa fii sa crezi ca cineva poate sa fure un halat ponosit si zdrenturos. Pana si tiganii se respecta, frate!!!! Ce mai, oameni buni, sa le fie tarana usoara!!! Si iertare pentru aceste vorbe, ca stiu ca doare, dar altceva nu-mi trece prin minte. Nici macar un glont. Sa traiti, sa va iubiti!!!

Va doresc mamicilor sa aveti copiii sanatosi si energici, iar voua multa, mamelor, rabdare si intelepciune!

Jurnal…de spital – al patrulea capitol


Dupa cateva minute am ajuns in rezerva. Mi-am linistit copilul speriat. Am observat vanataile in doua locuri la maini. Bestiile!!!Nu ma puteam gandi decat la ziua urmatoare, cand, hotarata sa plec, eram sigura ca nu ma va opri nimeni si nimic. Sunt o femeie si, mai ales, mama prea hotarat si, in general, fac exact ceea ce ma indeamna instinctul. Iar instinctul din prima zi mi-a dat semnalul de alarma: aici nu se trece!!!Mi-am promis atunci ca nu mai vreau sa calc aici!!! Am stat cu copilul pana a adormit. I-am dat laptesi l-am leganat.El a dormit iar eu m-am plimbat pe hol o vreme. Apoi m-am asezat langa bebe. Simteam fluturi in stomac de fericire ca-I langa mine…safe.

A venit si seara. O asistenta, care parea mai lucida decat celelalte, isi facea tema. Aerosolii cu flixotide si ser fiziologic. Va jur ca am vazut cum extragea dintr-un singur tub serul. Dar de flixotide doar auzeam in explicatiile valoroase pe care mi le furniza. Apoi am vazut si-n fisa acelasi flacon mentionat. Poate mi s-a parut. Sa fi venit cu seringa incarcata? Nu mai stiu si nu prea cred. Era o seringa scoasa din plastic. M-a invatat aceasta asistenta, careia i-am si cerut numele si telefonul pentru a lua legatura in eventualitatea in care ar fi putut sa vina acasa sa ma indrume mai corect asupra ingrijirii copilului cat si in aplicarea corecta a tratamentului (sa nu intelegeti gresit, doream doar sa o fac sa ase simta bine, pana la urma a fost amabila cu mine), cum sa utilizez aparatul de aerosoli, m-a sfatuit ce aparat ca cumpar, mi-a dat cateva lectii de medicina, apropos de antibiotic. Se pare ca mi se dusese vestea ca-l refuzasem. Copilul parea sa se inteleaga cu ea. O acceptase. Era bine. Insa sfatul ei de a-I administra totusi antibioticul sadea in mine indoiala. Indoaiala ca luasem decizia corecta. Dar nu, pana la urma mi-am revenit in fire si, dupa ce mi-am adunat resturile imprastiate de pe jos, am decis sa merg inainte orice ar fi. Asistenta m-a ajutat sa inteleg de ce e bine si de ce nu. Pana la urma am considerat ca tratamentul va fi unul prelungit, dar cu folos. Avea sa-I creasca imunitatea copilului si, mai ales era ferit de ferocea deshidratare, care la varsta asa frageda, poate fi fatala. Sa nu credeti ca era cine stie ce intelectuala aceasta asistenta insa avea ceva … Cand totul este numai gunoi in jur, un mar pe alocuri gaunos pare delicios. Stia diverse aspecte medicale din ce auzise pe la colturile cabinetelor. Stia multe dar tot saraca cu duhul era. Avea o simplitatea cum vezi la femeile din prin sate. Dar cu un suflet cald.

Mai tarziu ne-am „programat” la o sedinta de aspirat la un aparat invechit si de proasta calitate. Secretiile nazale nu ieseau dar, in schimb, il enerva pe Stefan procesul de ingramadire a sondei pe gat, pornind din nari. Ce chin!!! Dar era o sansa sa scapam de inamicii plamanilor. Cine are copil stie ca secretiile nazale trebuie eliminate cat mai reped posibil dupa aerosoli pentru a nu le lasa timp sa se lase la plamani, unde complicatiile sunt de la grav in sus.

Spre dimineata inca o serie de aerosoli si gata. Eu eram pe modulul „start”. Asteptam sa vina doctorul, care ma internase, ca sa-I explic ca nu mai stau sa astept rezultatele analizelor. Aveam sa vin alta zi.

Am iesit pe hol. Abia acum, dupa atata zbucium sufletesc, reuseam sa ma concentrez la ce se intampla. Pe dreapta erau pozitionate 2 sau 3 rezerve. In fiecare din ele erau inghesuite paturi suprapuse. Mamici cu copii mici intr-una din rezerve. In alta cu copii mai maricei. Stateau ca sarmalele. In unele paturi cate doua mamici. Era ora vizitei echipei medicale. Sefa de sectie si alti 3 doctori. Dadeau verdictul. Pleaca sau mai stau inca o noapte. Eu vizualizam lagarele de la Auschwitz. Iar imaginea cea mai pregnanata a fost cea a unui copil de 7 ani care nu putea sa se tina pe picioare. Mama il sustinea. Parea subnutrit. Slab, picioarele putin rasucite…avea o boala de oase. Venea la tratament si …recuperare. Aud cum plange cineva din alta rezerva. Zaresc o mamica suparata si plansa pentru ca trebuia sa mai stea o noapte. O doctora ii explica cum ca tratamentul cu antibiotic trebuie administrat intravenos la copil …pentru ca asa l-a inceput. Stiam filmul. Citisem undeva pe internet ca antibioticul se administreaza prin branula, intravenos sau oral. Daca incepi cu una trebuie sa continui la fel. Mi se rupea inima urmarind scena. De ce nu i-a explicat nimeni? De ce le puneau pe mame in fata faptului implinit? Nu pot sa inteleg cum de, intr-o tara „europeana”, inca se mai admite dezinformarea ca metoda de lucru? Oamenii astia vin cu sufletul deschis, cu speranta ca se poate si altfel…si cand colo…nici o sansa, soro, sa mai scapi.

O vedeam cum isi cauta ceva in geanta. Telefonul. Si-a sunat …sotul, probabil, si tipa ca nu mai poate sa mai stea o singura zi acolo.

M-am dus sa-l vad pe Stefan. Tocmai se trezea. Au aparut papadoctoritele. Sefa de sectie parea cazuta din …nava stelara. Eu faceam o afirmatie, ea ma aproba. I-as fi dat o palma si as fi strigat:”Engage, odata!!!”. Dar nu aveam succes. Posibil ca se gandea la cafeaua din biroul ei care acum se racea. N-am avut timp sa ii spun despre intentia mea de a parasi „hotelul”.

Mai tarziu insa a venit doctorita care ma intampinase cu o zi in urma. Mi-a promis ca se va rezolva. Externarea va fi luni ce va veni dar eu pot sa plec sa incep tratamentul…hahaha. Ce bine. Daaar…trebuia sa ma prezint la cardiolog si sa ii mai faca un exudat, sa mai ia o proba de urina…bla, bla, bla…stiam ca plecam acasa…nu mai conta nimic.

Asa ca…la cardiolog. A trimis dupa mine ca sa ma infatisez la ecografie. Am urcat la urmatorul etaj. Aici astept la usa. Credeam ca are un pacient. Rabdare…si tare mergea un tutun…dar ma lasasem tocmai pentru ca nu-l mai toleram. Dar ar fi mers asa de bine!!! Se deschide usa. M-am dus sa arunc o privire. Poate ca acum e sansa mea. Imi face semn, sa astept, o tanara. Sa ma asez ca mai dureaza. Apoi inchide usa.  M-am intrebat:”De ce puii mei m-ai chemat daca nu esti gata?”. Whatever. Cine stie?!!Vreo urgenta…Dupa jumatate de ora se deschide iar usa. Iese un tanar …doctor zambind. Vorbeau despre reteta veche de la bunica. Nu parea sa ii impartaseasca din secretele arterei aorte. Va jur ca mi-as fi dat seama. Iata de ce asteptam eu la usa cabinetului.

Am terminat si la cardiolog. Am finalizat si cele doua aspecte metionate mai devreme si…ma decid, dupa ce am hranit copilul si mi-a adormit, sa ma duc pe hol si sa ma indrept spre cabinetul medicilor. Din rezerva noastra, cum ieseam, putin mai in fata o luam la stanga, mergeam pe un hol mai scurt, in capatul caruia, pe stanga era intrarea cu interfon, iar la dreapta se vedea un alt hol mai lung. Prima usa pe dreapta era a asitentelor, iar a doua a doctoritelor. Sau poate invers. I don’t know and I don’t fu…care!!!

Aveam nevoie de o noua confirmare ca plec dupa ora 12. Deja il anuntasem pe sot ca trebuie sa vina sa „ridice coletul”.

Jurnal…de spital – al treilea capitol


Si iata-ne in rezerva. Ne-am facut comozi. Ma rog, cat se poate sa faci acest lucru intr-o camera cat camara noastra de iarna. Cand intri in rezerva usa se deschide la limita de a lovi un mic sifonier, asezat pe stanga. Trebuie sa specific, inainte de toate, ca aceasta rezerva imi izbea fluzul vizual cu imaginea din tara liliputanilor. O chiuveta alba cu o mica oglinda deasupra. Ce mai, frate, m-au dat pe spate si m-am si rostogolit cand am zarit oglinda. Si…in timpul procesului de rostogolire…ne terminat… am dat cu capu’ de pat…o chestie de mare simt artistic. Adica…m-am tot gandit cand l-am zarit…daca este special plasat din cauza de spatiu stramt…atunci inteleg. Dar daca se astepta cineva ca eu sa pot dormi cu copilul meu de nici o luna …in acel pat…era beat. Poate ca s-au gandit ca vine copilul si se „cazeaza” singur in rezerva. Ca-n Home Alone. Desigur…ar putea sa vina explicatia ca un fulger in ureche: „ai venit la spital…nu la hotel!!!”. Mda, asa e dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu pedepsita pentru ca tot regulile spitalului imi impun sa stau la „repaos” tocmai aici. Un gemulet, ca cel din casuta piticilor, bineinteles, nu oricum, ci din termopan, lasa curentul sa se strecoare nestingherit inauntru. Aici nu aveam ce sa reprosez, doar cunosc cum isi executa traba „mesriasii” de profil. Si venea cu indrazneala…spre pat. Pana si curentul isi platise spaga de rigoare…ca sa intre in spital. Un resou statea la marginea patului dar …pacat…nu simteam in nici un fel siguranta ca o sa mai iesim vii. Asa ca il lasam cateva minute sa scuipe, la propriu, caldura-n camera. S-au schimbat cearsafurile. Ce bine ca macar asta era pe val. Am scos din bagajul, pe care sotul mi l-a adus grabit de acasa, un pled bleu si l-am asezat cumva sa-l protejeze pe Stefanutz de curentii de aer rece. Pe un fotoliu mic mi-am instalat gentuta cu hainutze si m-am asezat langa bebe. Am incercat cateva rebus-uri, integrame, am citit si cateva articole dintr-un ziar si…apare o asistenta. Ma intreaba: „Asta-i copilu’?”. Poftim?!! Raspund afirmativ. Si…cu o viteza incredibila imi ia copilul de picioare si se pregateste sa-l insface ca pe sacii de cartofi, ducandu-l…hmmm…”Unde va duceti cu copilul meu?”. Si raspunsul firesc si sec: „Sa-I facem antibioticul!!”. Am oprit-o sa faca ceva stupid…si am continuiat: „M-ati intrebat cumva daca va dau voie sa-l ca-ra-ti pe Stefan din rezerva pentru antibiotic? M-ati in-tre-bat daca sunt de acord cu administrarea antibioticului?”. O vad ca se fastaceste si-si pierde curajul. Lasa copilul si se uita la mine mirata. „Dar dna. doctor …cutare…a instructat sa…ii punem branula pentru antibiotic”. „Doamna, poate nu ati inteles, NU sunt de acord cu antibioticul…pare clar pana acum?”. Asistenta, vadit deranjata de reactia mea, iese pe usa spunand:”Atunci o sa vorbesc cu doamna doctor…ca nu cred ca se poate fara…”, si pleaca. Eu agitata. Stefan dezoriantat. Pana sa-mi revin apare asistenta. Il ia pe Stefi si-mi explica cum ca trebuie sa semnez ceva pentru refuz. Suntem, in sfarsit, pe aceeasi lungime de unda. Dar, ce face cu copilul? Cica trebuie sa-I faca analize. Si il intepati? Da, se inteapa. Normal. Dar stiam cum se fac intepaturile. Pe incercate. Si nu aveam de gand sa stau linistita cat il chinuie incompetentele astea. Asa ca am urmat-o. Ea ma apostrofeaza ca nu am voie sa vin si ca oricum nu pot sa intru dupa copil in cabinet. Cum sunt, de regula, un om intelegator, intelept sau prea coerent in judecata, cum vreti voi sa-I ziceti, am stat la usa cabinetului. Mi-am dat seama ca politica asta este practicata mereu si pretutindeni si asta pentru ca se feresc de reactiile necontrolate ale mamelor cand isi vad copilul plangand. De aici generandu-se o serie de evenimente neplacute, mai neplacute decat daca-l inteapa aiurea pana reusesc. Eram la mila lor …si eu si Stefi. Ce puteam sa fac? In afara de faptul ca stateam la usa cabinetului sa intervin daca iese rau…doamne fereste!!!Nu doresc la nimeni sa treaca prin starile colorate ale unei mame. De la usa auzeam cum plange Stefan. Doctorite ieseau si intrau. Trei asistente erau in jurul copilului si tot incercau sa-I faca insertia acului. Gizas!!!Mare ti-e gradina, Doamne…de prosti…Am inceput sa plang. Eram speriata. Aveam nevoie de ajutor. Am sunat pe cineva. Sa intreb de antibiotic. Nu mi-a placut raspunsul. Mi-am dat seama ca decizia e in mainile mele. Asa ca am semnat. A aparut o doctorita cu un catastif in maini si-mi arata unde sa semnez. S-a terminat si cu tevatura asta. Asa parea.

Jurnal…de spital – al doilea capitol


Ne-am pregatit sa mergem la spitalul Grigore Alexandrescu. Cu mai nimic. Nu aveam de gand sa-mi petrec noaptea acolo. Ce naiba!!! Nu s-a inventat cuvantul „ambulatoriu” degeaba!

Iata-ne la cladirea din fata intrarii spitalului. Acolo, teoretic,  il gaseam pe domnul doctor…profesor Oraseanu. Aveam crampe la stomac. Mi-era teama de un verdict mai sumbru. Am asteptat. A aparut, intr-un final. Am intrat in cabinet. L-a consultat si…fara prea multe cuvinte…ne-a anuntat ca are rosu in gat…raceala…normal…. Ne-a sfatuit sa stam peste noapte. M-am ofilit brusc. Cum asa? Vrem sa-i facem tratamentul acasa. „Macar o noapte ca sa-l supraveghem, asa este normal!”, spune doctorul. Cu inima in dinti am luat biletul si ne-am indreptat spre camera de garda. Nu presimteam nimic bun si, mai mult, cand am senzatia aia de neplacut in gura si in stomac, intotdeauna se intampla ceva rau.

La camera de garda… buluc de lume. La intrarea principala, in fata cabinetului camerei de garda, copii mari, mici, o zapaceala in mare stil. Ne indeamna o doamna sa-l dezbracam pe Stefan pentru o verificare de rutina…dar unde? pe holul, unde se circula ca pe bulevard. Nu ne descurcam prea bine cu dezbracatul, dar noroc ca s-a eliberat masa de la cabinet. Inauntru mai sedeau rabdatoare doua mamici. Un geam intredeschis facea curent in cabinet. Ma gandeam sa nu-i faca mai rau copilului. Dar…ce poti sa mai zici?!!. L-a cantarit, i-a luat temperatura, si-a intrebat ce afectiuni are. I-am raspuns politicos. Apoi ma da afara ca sa cheme pe altcineva. Am imbracat copilul pe acelasi hol. Cateva mamici se uitau consternate. Nici n-am terminat sa-l imbrac ca ma cheama intr-un alt „cabinet” (un intrand mai de graba) alaturat ca sa ii dau buletinul unei cucoane. Sotul ramasese neterminat. Avea mainile pline de haine. Iar copilul trona in toata gramada de haine si pungi.

De la acest cabinet am primit un halat si niste papuci. Asistenta mi-a aratat o antecamera in care sa ma pot imbraca. Cum, nu este normal decat la noi, mai erau doua persoane inauntru. Ma simteam murdara. Halatul ala, rupt si stramt, papucii, dezlipiti pe alocuri. Doamne, cu ce am gresit?!

Ne-a luat pe sus cucoana, de mi-a dat halatul, ca tre’ sa traversam curtea sa facem… ecografie? Jesus!!! Afara era frig si ma simteam ca un caine cu puiul ei. Mergeam prin curtea interioara ca sa ajungem in alta cladire si nu stiam cum sa-l mai acopar pe Stefan. Mi s-a parut crud sa scoti un copil in frig cand e susceptibil de raceala. N-am avut timp nici sa-l termin de imbracat. Era totul pe fuga si la nivel ridicat de nesimtire. Poate ca devii inuman cand vezi atatea cazuri tragice…nu stiu…chiar nu pricep. Individa imi explica ca nu are timp si este asteptata, ca „ce, doamna, n-ati vazut cati oameni asteapta?”. Ok, de acord, atunci da-mi un reper sa ajung unde trebuie ca sa-ti vezi de treaba. Si, pana la urma, nu era vina mea, ca am ajuns sa incomodez.

La ecograf iar l-am dezbracat. Nici n-am avut prea multe de dat jos, ce-i drept. Aici n-aveam nici unde sa-mi asez hainele. Tot in mana le tineam. Insa aveau totusi nevoie sa tinem copilul in pozitia corecta. Asa ca un calorifer s-a dovedit de folos pentru bagaje. Stefan era nervos si disperat. Am terminat si aici. Dar, cum surprizele continuau, evident ca trebuia „imbracat” iar pentru ca treceam prin aceeasi curte interioara ca sa ajungem la salon. Ce zi!!!

Ajungem, pe coridoare intortocheate, cu liftul, si, dumnezeau mai stie cu ce…la usa salonului. Bineintele ca accesul se face…prin interfon. Acolo intri dar nu mai iesi decat cand e permis. Vai de mine, ce-i asta, inchisoare? Nu stiu cum vine asta…virusii circula si fara sa tasteze codul, bolilele se transmit …whatever…o usa nu le sta in cale…ca se face curent ca se foloseste prea des…vai de mine?!…ca nu are voie oricine sa intre, si adica doar mama poate? de ce? e imuna la boli sau cum? Ca vezi doamne eu port o camasa de-a lor, si papuci tot de la ei…dintr-un foc …sunt sterilizata…oameni buni… pe maini tot „murdara” eram, in gura ma spalasem cu aceeasi periuta, ce naiba?!!!

Si, pentru ca nu era de ajuns, dupa ce am intrat si am asteptat o vreme in hol, vad ca iese o asistenta dintr-un cabinet si incepe sa rasfoiasca un caiet foarte grabita si iritata ca o deranjeaza cucoana, cu care venisem, sa-i comunice ca a mai venit o doamana …Alexandrescu… cu copilul. O aud cum se precipita si, gesticuland din maini si, parca fara sa fi observat prezenta mea acolo, explica respectivei ca nu sunt camere libere, ca trebuie sa mai astept si ca nu o intereseaza care-i treba mea p-acolo dar ar fi bine sa ies din salon si sa astept pana se elibereaza un pat. Mamica, la cat eram de pornita, asta era exact ce-mi trebuia. „Auziti, cucoana, nu va e rusine, sunt chiar aici langa Dumneavoastra, asa tratati voi orice pacient care vine cu o problema? stau in picioare de ore si n-am dormit de nici mai stiu, nu ma zic ca n-am mancat de ieri dimineta si dumneata ridici tonul ca ti-am stricat ziua?! De ce nu m-a anuntat cineva de la camera de garda? Ma duceam, in puii mei, acasa. S-asa n-am vrut sa vin sa stau in rahatul asta de spital. Macar din respect pt profesorul Oraseanu….Uitati-va, doamna, la mine. Nu mai aveti pic de rusine. Daca erati in locul meu erati tratata cum trebuie, ca doar sunteti de-ai casei! Dar cum?! Pe fruntea mea scrie cretin si ne permitem”. Probabil ca i-am zis mai multe si intr-o alta prezentare, dar ideea, in esenta, era aceeasi. Bineinteles ca n-as fi terminat curand de boscorodit daca n-ar fi aparut imediat o doctora sa ma linisteasca. M-a luat deoparte sa-si ceara scuze. Inchipuiti-va voi cum o doctora isi cere scuze fata de pacient, iar nevertebrata aia n-a avut curajul sa ridice ochii la mine, a fugit repede in cabinet. Pfaa, o faceam praf, oameni buni. Dar eram cu copilul in brate iar sotul statea dupa usa cu interfon, pentru ca nu avea voie sa intre…Cred ca m-am calmat mai mult pentru ca, socul de a constata ca asistenta e regina in palat iar doctora micul sclav pe plantatie, ma amortise. Auzisem eu ceva vorbe dar sa si vad…cu proprii mei ochi…mi se parea …tot incredibil.

Doctora imi promite ca se va rezolva foarte repede si sa am rabdare. Apoi se duce in cabinet sa caute un pat liber. In acest timp o mamica vine la mine si imi sopteste ca am procedat corect s-o pun la punct pe asistenta. Doctora se intoarce si-mi spune ca au doar o singura rezerva cu bani. Nu stiam ce sa fac. In timp ce doctora si-a vazut de treaba ei cateva momente pana ma decideam, aceeasi mamica ma trage de maneca si ma sfatuieste sa iau rezerva pentru ca este singura solutie sa stau izolata de ceilalti copii. Avea totusi dreptate.

Asa ca m-am trezit mergand spre rezerva cu aceeasi doctora. M-a anuntat ca va veni cineva sa schimbe cearsafurile.

Jurnal…de spital – primul capitol


Am nascut. Intr-o zi de duminica. O zi fericita pentru toata lumea, inclusiv pentru mine. Defapt, istoric vorbind, abia a doua zi am realizat ca ma asteapta un bebe la neonatologie. Cand m-am trezit eram atat de ametita, aveam senzatia neplacuta de neputinta, incat n-am reusit sa spun mai nimic. Nici cand doctora, aproape cenusie la fata, ma anunta ca n-a avut de ales decat sa-mi elimine uterul si un ovar. M-a intrebat ce ar trebui sa faca, sa anunte parintii, sotul despre ce se intampla. Am banguit un: „Sa le spuneti sa stie si ei! Trebuie sa stie!”. Aveam sentimentul ca n-o sa ma mai ridic de pe patul ala. Am adormit. Ma trezeam, din cand in cand, ca sa imi vorbeasca persoane, pe care le stiam dar nu puteam sa definesc clar de unde, ca sa-mi spuna ca sunt alaturi de mine si ca voi fi bine. Intr-un final mi-am revenit. Dar…nu puteam sa ma misc. Ce durere! Ma tintuise la pat o durere in zona unde fusesem operata. Doctora ma viziteaza sa-mi spuna ce pot sa mananc si ma intreaba cum ma simt. Parca arata mai bine azi. Mi-a povestit ce s-a intamplat. Eram confuza. Nu stiam nimic despre histerectomie. Am cazut pe ganduri si, abia tarziu, am realizat cumplita veste. Nu eram capabila nici sa gandesc.   

M-am zbatut mult sa ma ridic din acel pat sumbru. Cand esti la reanimare este imposibil sa nu cunosti pe cineva. Asa am reusit sa ma mobilizez mai bine. Te indemni cu colega de „suferinta”. Am scapat, dupa doua zile, de chinul camerei de la reanimare. M-am instalat comod la una din rezervele cu plata. Nici nu ma gandeam sa stau cu copilul, abia nascut, la cele gratuite. E o chestie, care se intampla la romani, poate si in afara, cand te dai mai tare decat esti si lumea te respecta. Si, intr-adevar, am fost tratata bine. Doar pentru ca plateam rezerva. 150 RON pe noapte. Bineinteles ca n-a lipsit mama „spaga”. Sotul le captusea buzunarele asistentelor si doctorilor, parintii mei, fiecare in parte, socrii, deasemenea, si chiar eu, in cele mai dese cazuri, si, pentru ca erau mai multe ture, aveam mereu rezerva de bani gata pregatita pentru buzunarele imaculate ale fiecarei doamne din sectie. Despre doctora mea pot sa spun: jos palaria!!! Nu mi-a acceptat nici un ban pentru cezariana. Nu cred ca era vina, care ar putea, oricine citeste, sa creada. Era o constiinta dornica sa se impace cu greselile din trecut. Pentru ca vina nu i-a apartinut pentru ce s-a intamplat acolo. A fost o mare aiureala cu alta doctora care nu m-a controlat la timp, cand sarcina era la inceput. I-a pasat cat negru sub unghie. A luat plicul si mi-a dat un biletel in care notase, pe puncte, ce ecografii trebuie sa fac. Unde si cum sa la fac? Am realizat ca nu mai exista nimic uman la unii doctori. Poate m-a vazut zdravana si si-a inchipuit ca sunt una din multele prolifice si n-o sa am probleme veci pururi. Am cautat sa merg undeva dupa o ecografie. Dar mi s-a parut stupid. Cum sa ma plimb din poarta-n poarta cand ar trebui sa ma urmareasca doar un singur doctor? Asa ca, dupa ce a trecut mult timp, trei luni respectiv, am ajuns printr-o recomandare a doctorului meu endocrinolog, la aceasta doctora. N-a vrut sa ma primeasca. Eram in a treia luna si nu aveam nici o ecografie. Acum mi se pare si mie ca am gresit flagrant ca am asteptat atata timp. O singura scuza am: nu ma puteam plimba prea mult, orice miros ma termina fizic, si miscarea ma facea sa vars.Dar, pana la urma, asta a fost.

In rezerva erau doua paturi, deci pentru doua mamici, dar am avut noroc sa fiu singura, asa ca, intr-una din cele 3 nopti care au urmat, a dormit si sotul pe unul din ele. Am platit. Asa era corect. Nu?

In sfarsit, mi-am luat in brate copilul. A treia zi. M-am bucurat si m-am intristat, in acelasi timp. Faptura aceea mica ma privea cu indiferenta, nu stia si nici nu conta cine sunt sau ce vreau. Dar nu m-am dezarmat, l-am strans in brate si am mers mai departe impreuna. Am dormit iepureste doar ca sa stiu ca lui ii este bine. Laptele la piept nu dadea semne sa vina asa ca am fortat putin cu o pompita cumparata din spital. Iata ca a venit. Ce bucurie. Dar bebe nu putea sa se agate de problema. A fost greu. Asistentele din spital m-au ajutat cu laptele praf. Nan. Dar nu aveam voie sa il administrez cu biberonul. Cu lingurita. Am inteles intentia dar n-aveam rabdare. Asa ca m-am pus de acord cu o asistenta si i-am dat tot la tetina. Ce puteam sa fac? Asta era prima din deciziile mele de inceput de viata alaturi de Stefan.

A venit si ziua in care puteam sa plecam. Am facut bagajele cu grija si, cu sufletul plin de emotie, l-am imbracat cat am putut de gros pe Stefanut, ne-am urcat in masina si am plecat. Acasa m-am simtit in largul meu. Bebe era derutat. Eram acasa. Eram asa de fericita. In sfarsit in siguranta, departe de infectii, departe de injectii, departe de reguli, greu de respectat. Aveam internetul, prietenul meu cel mai bun. Cand nu stiam ce sa fac cu copilul dadeam un „sarci pe gugal”. Asta m-a salvat de multe neplaceri incomode.

Dupa ce ne-am instalat cu succes acasa, am inceput sa ne deprindem fiecare cu obiceiurile fiecaruia. Defapt… doar eu. Programul de somn sau de mese parea sa dispara din obicei. Somnul in sine se facea ca da o fuga pana la magazin si nu se mai intorcea…mesele erau muuulte si dese….de-am luat in greutate, cum era si firesc, vreo 10 kg peste cele acumulate in timpul sarcinii. Era frumos sa pot sa-mi intretin high-life-ul o vreme lunga dar, pe masura ce Stefan punea in greutate, eu trebuia sa dau. Se pare ca ma apasa pe operatie, pe mate, greutatea asta frenetica. Si durerile au inceput. Am crezut, ca nu se putea sa nu intru in panica, ca sunt probleme cu operatia. Dar…erau reminiscente ale histerectomiei. Ca sa vezi. Si asta am aflat inainte de vizita la doctorul meu ginecolog. Atunci am aflat si despre efectele acestei operatii. Cine sa stie aceste lucruri? Cine ar putea sa vorbeasca deschis despre asa ceva? Decat o doamna in varsta, o doamna fina dealtfel, care m-a tras deoparte si, in soapta, mi-a dat cateva lectii despre…viata de femeie.

In sfarsit ne-am acomodat, cat de cat cu copilul. Primeam vizitele unei rude apropiate, care cunostea foarte detaliat etapele de ingrijire ale copilului, cat si modalitatile de a-i crea un program stabil (de somn, de papa, de imbaiere etc).

Deci, baite, curatat in urechi, la buricel, masaje, alaptat, somn, calciu, vigantol, glicerina, vitamina C, si multe altele de care nu mai imi amintesc acum. Trebuia sa am grija sa am farmacia lui bebe completata cu cele necesare.  

Tot trecand timpul, destul de incet, nici nu implinise Stefi o luna, am realizat pe parcurs ca ceva nu era in regula. Mereu ma intrebam cum pot eu sa stiu cand e bolnav copilul. Acesta era un moment in care simturile mele s-au acuizat si am simtit ca nu-i sanatos haraitul ce se auzea pe gatul copilului, nu doar cand papa, ci tot timpul. Noaptea sforaia de ma speria cateodata. Solutia de moment a fost ca salteaua, pe care dormea, sa fie inclinata.

Gata. Vorbim cu doctorul de familie. Ne-a vizitat, l-a consultat si ne-a dat verdictul: bronsolita, o forma usoara.

Pentru mine putea sa fie oricum. Emotiile si teama primelor semne de boala ma dadeau peste cap. Solutia? Trimitere la doctorul Oraseanu de la Grigore Alexandrescu.

Si de aici incepe circul.