Sa facem un bine copiilor sa aleaga


M-am trezit azi devreme cu un gand nebunesc sa povestesc din vremea comunista despre acele parade patriotice care se organizau pe 23 August.

Nu mai tin minte multe din acea vreme. Am reprimat multe din cauza multor rautati ale acelei vremi. Desi eram un biet copil, nebagat in seama, un mucos, totusi am fost implicata fara voia mea intr-o serie de evenimente ale timpului.

Eram la scoala un neica-nimeni. In afara de faptul ca eram un elev constant cu notele, adica aveam unele care nu depaseau 7 sau 8, si, rar, mai cadeau la pamant, si eram inalta pentru acea varsta (12 ani), nu ieseam cu nimic in evidenta. Traiam o copilarie simpla, fara fas, fara perdele, pur si simplu echilibrat. Stiam deja de ceva timp ca nu-i bine sa te arunci in fata caci popularitatea sau celebritatea nu-i un lucru tocmai de dorit. Dar aveam cateva prietene bune cu aceeasi mentalitate de viata. Nimic nu-i mai firesc si curat decat sa ai prietenii si parintii aproape.

La o vreme se organiza prin scoala o selectie de elevi pentru parada, ce avea sa se petreaca pe vesnicul clasicul 23 august, pe stadionul cu acelasi nume. Cand au venit aia cu selectiile eu m-am cam burzuluit, aveam treaba prin curte la pauza si n-aveam eu timp de d-astea. Dar, in fin, m-am asezat cuminte in banca si imi beleam ochii la colegi. Asteptam nerabdatoare sa termine si, in acelasi timp, urmaream cam pe cine aveau sa propuna. Bineinteles ca au intrebat ma intai. Ala eu, ala eu, toti sarisera sa mearga grabiti. Avantajul acestei selectii il intelegeam dar nu-i vedeam rostul. Adica scutire de la ore vreo luna, doua. Pentru orice copil normal la cap era un privilegiu. Dar eu ma consideram multumita de viata mea de scolar. Ba chiar ma gandeam ca vor merge unii din clasa mea cu care abia schimbam doua vorbe si ma simteam singura, o treaba de care ma feream ca de ala spurcatu.

Dar, n-ai sa vezi! Ca incepe aia sa puncteze. Pai tu, caci vad ca esti inalt si bine facut, ala din ultima banca, da, tu, tu…asaaa…si domnisoara care nu se uita la mine…domnisoaraa…ups…Mda, de ce ti-e teama de aia dai. Bad choice, lady! Eu? Da, tu! Toata lumea era cu ochii pe mine, contrariata desigur. Ce, nu vrei? Daca tu nu vrei, eu vreau…cum te numesti? Parca citeam replica lui Lapusneanu…Ei, bine, fie, zic eu!

Cand am ajuns acasa le zic alor mei.  Erau asa incantati…eu, tot posaca.

Ne luau de la scoala cu autobuzul pana la stadion. Unde stateam pe margine, dupa niste garduri, ca vitele. Si asteptam desteptarea. Care nu se lasa prea mult asteptata. Un domn statea cocotat pe o schela, mama ei, cum i-o zice, si de la o portavoce striga cat putea…trebuie sa facem granitele Romaniei…deci fiecare trebuie sa-si cunoasca locul. Si ne organizau aia si reorganizau…de ne lua durerea de cap. Toata ziulica stateam acolo in soare si repetam…greu a mai fost. Mai aveam si pauze de cat o jumatate de ora sau cam asa, cand mancam sandvisul si marul. Marul disparea mereu pe la gunoi. Nu-mi placea nici sa ma tai. Dar haleam sandvisul invelit in hartie…parca sa zic ca aveam intr-o painica o bucata de carne…Vai, mama lor! O luam de la capat cu repetitiile pana nu mai stiam cum ne cheama.

Cunosteam p-acolo si colegi de la clasele mai mari dar nu-i bagam in seama. Eram lupul singuratic. Dar nici nu-mi pasa prea tare de ei cand ma chemau sa ma bage prin gasca lor. N-am fost antisociala doar ca ii simteam plini de venin. Pareau increzuti si plini de spume intelectuale. Nu puteam sa suport atitudinea asta aroganta. Deci daca nu le raspundeam n-aveam nimic de pierdut, evident.

Cand plecam acasa, tot cu atobuzul, ne mai dadeau, asa ca recompensa, pe langa acelasi sandvis cu un mar, ciocolata d-aia chinezeasca Golden Bee. Mai, la inceput o fost super ciocolata aia. Dar dupa o vreme ma saturasem. Desi nu se gasea eu nu mai savuram cu placere. Era prea mult. Ne dadeau aceeasi chestie in fieeecare zi! Cel mai tare ma innebunise ciocolata aia in forma de lingouri. Pfaai, p-aia o mancam si-n somn, daca o aveam. Desi era aceeasi chestie…?!:))

Deci ne-au chinuit muult pana a iesit mama ei de granita. Au ami afost si altele de facut, litere, prostii. Dar, mai aproape de eveniment, colac peste pupaza, ma anunta mama ca fanaticul de la portavoce era fostul meu prof de inot, Dl. Roge. Cand am auzit, prima data, m-am extaziat. Caci il stiam prea bine. Un om Ok din multe punste de vedere. Dupa care, incet incet, m-am dezumflat. Mama ma indemna sa-l abordez, sa-l salut, stiti si voi, sa fiu pe faza si sa dau peste nas la prosti. Dar, cum va ziceam, eram mai retrasa si uram, adica detestam sa ma dau in stamba. Asa ca nu m-am dus la el. Si mai bine o faceam eu ca parea disperare. Asa, cum s-a intamplat pana la urma, parea ca eu sunt aia aroganta si acum se explica de ce nu bagam pe nimeni in seama. Caci proful meu de inot, Roge, anuntat de mama, a venit el sa ma intampine. Vai, ce rusine mi s-a facut! Dupa discutia cu el, despre care nu-mi mai amintesc, acum ma evita toata lumea.

Dar, asta era! Nu mai aveam mult si se termina cu prostia asta de parada.

Cand a fost sa ne ducem la final iaca-ta trebuia sa ne imbracam cu uniformele de la ei. Ba erau prea mari, ba prea mici, ba n-aveau incaltaminte, ba aia prea scurta, ba prea inalta…numai probleme. Pana la urma m-am imbracat cu ce am gasit, undeva dupa o cladire. Repede la infatisare…alea alea. In fuga il vazusem si pe minunatul Andrei Duban. Primul pionier al RSR…haha.Whatever! Mare branza, ziceam eu atunci, dar ma uitam la el cu mila.

Iata aici o parada de prin 1986. Asa ca sa fac un remember mai aproape de idee.

Si despre inotul cu dl. Roge treaba e cat se poate de scurta. Ca si baletul, inotul trebuia sa ma angreneze intr-o activitate extrascolara doar ca sa ma tina ocupata. Pe langa faptul ca aveam frica de apa. Asa ca mama s-a decis sa dea sfoara-n tara ca imi trebuie un profesor de inot. O colega de-a ei, sotia dlui Roge, s-a sesizat si i l-a recomandat pe sotul ei. Cu o legitimatie falsa ma prezentam la poarta la Complexul Tineretului de langa Herastrau si invatam sa inot. Aveam o mica rezerva d-a prapadita la casutele alea de sus cu doua din fetelle noastre coampioane la inot. Adica alea venisera sa faca antrenament serios acolo. Pe una stiu ca o strigau Ionica, pe cealalta Flori, care fusesera, erau…nu mai stiu, prietene. Ionica asta era mai afusrisita si n-avea rabdare cu mine. Astfel ca a doua zi dupa ce ne-am imprietenit m-a aruncat in apa zicand ca ea asa a invatat sa inoate. Am crezut ca mor. Proful era plecat cateva minute asa ca am stat ceva vreme balacindu-ma prin apa incercand sa ma salvez. Cand a aparut proful o felicita pe nebuna. Dar tot a pus-a sa ma scoata.

La bazinul de polo insa am invatat sa inot. Era mai mereu liber, fata de astalalt cu trambuline, unde se antrenau fetele. Mai inati cu o pluta, apoi fara, la fund…si, the final act…trambulina. Cred ca profesorul avea o ambitie cu orice copil. Dorea mai mult. Faptul ca ma luase sa invat sa inot era altceva, cumva un favor mare. Altfel el antrena profesionisti ai sportului. Asa ca urma sa invat si restul. La trambulina trebuia sa stiu regula de aur: nu te uiti in jos, doar in fata. Pana la urma am invatat ca e nasor sa te uiti in joc. Noroc ca am sarit de la 5 metri. A fost lovitura la ivelul stomacului mai usoara, daca pot sa zic asa. Caci nu puteam sa pedalez decat dintr-o mana. Daar…nu m-a scos el din apa, nu m-a scos nimeni, desi toti erau cu ochii fix pe mine si pe antrenor, care statea la scara si ma astepta. Bineinteles ca vorbea ca sa ma tina concentrata. Si am reusit sa ma mobilizez pe picioare. Ale naibii picioare, care se revoltau din cauza durerii.

Am terminat un sezon de inot repede pentru ca bazinul s-a bagat in renovare. Desi ma invitase dl. Roge sa continui la „23 august”. Mi-era departe si eram prea comoda sa parcurg asa drum.

Asa ca imi pare bine ca am facut putin din toate. Desi multe dintre ele nu le mai stiu asa bine sau n-as mai avea curaj sa le repet. Insa e important ca un copil sa fie indrumat sa faca cam tot ce se poate face. Ca sa existe alternative de unde sa aleaga singur.

Uite ca eu am posibilitatea sa-l inscriu la inot pe fi-miu. Avantaj: profesorul de inot este vecinul meu si a fost prietenul dlui Roge. Un alt om de calitate. Pe cuvant. Iata si paginile dlui Olaru Mircea, inclusiv o referire la datele de contact. Pe cine intereseaza.

http://www.gunselgunsel.com/mircea.olaru/cuprins.htm

http://despre-inot.uuuq.com/

http://www.linkmag.ro/anunturi/sport/cereri/buc_/bucuresti/inot_adulti_si_copii_cu_prof_mircea_olaru~3727.html

Anunțuri

Amintiri din Epoca de Aur – chapter personal


DIN CICLUL „SA IUBIM SI CAINII VAGABONZI…”



Bineinteles ca m-am apucat si eu sa povestesc cate ceva din Revolutia care a terminat acest periplu istoric comunist (dar povestea o voi posta mai incolo, dupa ce o termin).

Insa aceste legende, care mi-au starnit memoria, mi-au adus in prim plan franturi din viata mea personala. Cum eram doar un copil evident am ignorat incrancenarea din jurul meu. Aveam frecvent procupari legate de viata si comportamentul animalelor aciuate la bloc. Intr-un timp, respectiv cel de mai tarziu, aproape de ’89, imi petreceam mare timp alaturi de cainii din cartier, singurii mei prieteni. Traiam povestile gen cea din Therabithia. Gasisem o padure in apropiere, proprietate privata a dlui Dinca Ion (fara nici o legatura de rudenie), si-mi petreceam mult timp acolo, inconjurata de personajele fanteziei mele si de adevaratii mei companioni, cainii. O astfel de copilarie, normal, nu poate fi marcata prea clar de evenimentele din acea vreme.

Am adus, de-a lungul copilariei mele,  in casa diferite animalute, pasari si, chiar spre anii adolescentei, mai incoace, cireasa de pe tort a fost un porc de guineea, care mi-a murit la cateva saptamani. Frecventam piata Obor, unde, fara sa ma gandesc de prea multe ori, ma infigeam in bijuteriile alea pufoase. Pe micutul porcusor l-am luat bolnav de la inceput. Mi s-a explicat. Era ultimul. Imi parea atat de pricajit si neajutorat micutul ca mi-a fost chiar mila sa-l las singurel in cusca. Din pacate viata lui a fost scurta. Oricum murea in frig. Asta a pus capac. Insa totusi am acceptat sa adopt un canis auriu. Care azi este in grija parintilor. Le-a adus lor mai multa bucurie decat mie. Am mizat pe faptul ca un catelus poate fi mai usor de ingrijit dar…am invatat inca o data ca sunt mai fragili decat mine si merita mai mult decat o mancare si o plimbare prin cartier. Au nevoie de afectiune constanta. Si sunt sensibili la orice gest.

Am „imprumutat” un papagal din curtea unei prietene. Aveam tot mereu impresia ca prea este neglijat. Tot trecand p-acolo vedeam lucruri. Si l-am luat din colivie. Cum colivia statea, chipurile, la aerisit, m-am decis s-o aerisesc de-a binelea. Cand am ajuns acasa l-am prezentat pe Coco parintilor. Le-am explicat cum ca l-am gasit pe un gard. Am vazut ceva colorat si m-am apropiat pana am reusit sa fiu aproape de el si, cu o miscare dibace, l-am insfacat, ca raposatul Creanga. Apoi, parintii mei, care nu credeau asa povesti, m-au luat de mana si ne-am dus la locul cu pricina, unde am facut reconstituirea. A mers povestea cateva zile pana cand, prietena mea de atunci, care statea aproape de curtea de unde am sustras nesimtit papagalul, a aflat si a facut legaturile. Se pare ca stapanii de drept au fost atat de ingrijorati incat au dat sfoara in tara despre disparitia puiului. Ce tragedie, ca sa zic asa, cand a trebuit sa-l dau pe Coco inapoi. A fost o treaba pasnica. Pana la urma oamenii erau multumiti ca papagalul nu zburase prea departe, cum se stabilise varianta initiala. Dar…stati asa…ca n-a recunoscut nimeni ca l-am „luat” din colivie…ci doar ca l-am gasit cocotat pe acelasi gard. Intamplarea …coincidenta…facea doar ca papagalul sa fie fost tocmai din curtea unde patrulam aproape zilnic…:))

Insa, cum am ajuns sa iubesc atat de tare animalutele…nu pot sa zic ca erau ele foarte dragalase…ci erau ceea ce asteptam de la un prieten: loialitate, fragilitate, o inteligenta aparte si o dragoste pentru mine neconditionata. Mi-am pus in cap lumea-ntreaga pentru ca am fost un copil foarte agitat, am facut cam ce mi-am dorit, am cautat sa-mi alung plictiseala facand diverse lucruri contrare legii firii si legii umane, astfel atragand multa singuratate. Oricum ar fi fost caracterul meu s-a demonstrat in timp ca am fost mai echilibrata decat toti cei care mi-au fost asa-zisi prieteni. Am ajuns undeva si cu foarte multa munca. Am plecat de la zero cu totul. Singura. Prietenii au fost accesorii. Insa doar cei adevarati s-au bucurat de aprecierea si loialitatea mea in continuare. Cum era de asteptat pe acestia din urma ii numar pe degete.

DIN CICLUL „UITE SECURISTU’, NU E SECURISTU'”


(sursa poza aici)

Viata mea a cuprins si cateva personaje reale. Copii de varsta mea, cu care aveam diverse activitati.

Cunosteam o fata in scoala generala, pe care o voi numi Iolanda, care starnea in mine lucruri fantastice. Aveam orele noastre de intimitate, cand invatam, ne scriam lectiile si, din cand in cand, ne jucam cu diversele surprize pe care le primea de la tatal ei, fugit in Elvetia (jucarii, haine, dulciuri, fructe…etc). Pe acea vreme era un cosmar pentru familia ramasa sa traiasca cu Securitate respirand in ceafa. Astfel ca jocurile noastre implicau si …spionajul. Ne ascundeam in nisa patului din dormitor si stateam acolo cu o lampa aprinsa si vorbeam in soapta. Din cand in cand ne duceam la usa si ieseam in curtea interioara, cautand prezenta „barbatilor in costumele negre”. Era ceva misterios si incitant in jocul nostru. Normal ca nu pricepeam mare lucru din aceasta joaca. Defapt nu intelegeam ca totusi era ceva adevarat in aceasta poveste. Securitatea era acolo. Ne privea din masinile acelea negre si cu numere speciale pentru a se identifica intre ei, cu 3, 6 sau 9. Poate ca am uitat numerele. Nici nu ma preocupa prea tare acest aspect. Dar era clar ca stateau la panda. Urmareau familia Iolandei. Imi parea, uneori, ca nici eu nu eram scapata din ochi. Simteam, cand ma indreptam spre casa, ca am „codita”. Insa azi ma gandesc ca a fost si bine. Nu ma ataca nimeni pe strada. :)).

In curtea de alaturi era o prietena de-a Iolandei. Iolanda si Mirela imi lasau impresia de surori siamze. Aveau o istorie in spate impreuna. Isi petreceau mereu timpul una cu cealalta, cand nu eram eu prezenta. Isi copiasera personalitatea una de la cealalta. Traiam cu senzatia, pe atunci, ca Iolanda dadea tonul modei in cuplul lor. De aceea o si admiram foarte tare. Avea o forta si o putere de convingere tacita extraordinara. De aceea eram mereu in compania ei, simteam ca ma transforma intr-un om mai bun, mai calculat, mai preocupat si mai responsabil. A fost primul meu exemplu pozitiv in viata. De cele mai multe ori, desi imi faceau diverse farse urate cand siamezele erau impreuna, ma intorceam intotdeauna la Iolanda. Stiam ca este totusi un copil bun. Ma gandeam uneori ca poate farsele acelea nu veneau din rautate. Credeam cu tarie ca Iolanda este cea care le gandeste si Mirela le executa. Mai tarziu insa am realizat ca Mirela avea ideile veninoase. Unde avea si o viata ciudata. Traia intr-o familie destramata, amestecata cu iubita tatalui ei si fiica acesteia. Cumva o inteleg azi. La liceu am reusit sa o cunosc mult mai bine, pentru ca, destinul iti da ocazia sa te intalnesti exact cu acele persoane pe care le-ai detestat, intr-o masura mai mare sau mai mica, sau care ti-au fost indiferente si ajung sa devina cei mai buni prieteni. Ironic, nu? Am reusit sa inteleg chiar si faptul ca Iolanda, pe care o admiram pentru calitatile ei deosebite, nu era niciodata multumita de propria ei existenta si personalitate, si incerca permanent sa o copieze pe Mirela. Iar ironic, nu? Am fost, sincer, dezamagita, dar am invatat ca niciodata nu trebuie sa te indoiesti de tine, sa fii tu insuti ca sa poti da un exemplu pentru cei care stiu sa te aprecieze, sa nu incerci sa copiezi un model, care ai impresia ca este stapan pe viata lui, si sa te desconsideri tocmai pentru ca nu esti ca acela pe care il idolatrizezi…

Aveam toate semnele sa inteleg care era cauza si efectul relatiei lor. Mama Iolandei m-a acceptat imediat. A simtit la mine acele parti ale Iolandei care, dintr-un motiv evident la acel moment, lipsesc, si pe care as putea sa i le redescopar: bunatatea si bunul simt. Iolanda era chiar un copil bun insa, dupa spusele mamei ei, avea o influenta negativa asupra ei chiar Mirela. De aici si vesnicele discutii in contra ale Iolandei cu mama ei legate de Mirela. De aici si interdictiile impuse de a o mai vedea pe Mirela. Vedeam mereu tristete pe chipul Iolandei cand trebuia sa o vada pe Mirela si nu putea. Asa ca erau zile cand aveam sa o ajut sa-si revada prietena. Ce nu faci pentru cineva care iti este drag?

A venit si momentul in care Iolanda urma sa plece. Tatal ei daduse de veste ca se mutase in Canada si avea posibilitatea sa le cheme si pe ele acolo. Aveau unde sa locuiasca ca o familie. Mama Iolandei a anuntat intr-un cerc restrans de prieteni si rude ca pleaca. S-au pregatit pe ascuns. Iolanda nu a spus nimanui ca pleca decat in ultima zi. Se fereau sa fie descoperite. Casa nu avea de ce sa o vanda. Nu era a lor. Stateau cu chirie. O treaba care le-a ajutat sa se miste mai repede.

A plecat intr-un final. Cativa ani am corespondat prin scrisori. Avea un talent artistic. Ii placea sa decupeze diverse personaje din desenele animate si sa le lipeasca pe cartonase. Scrisorica era mazgalita poetic cu carioci colorate, pe alocuri inimioare si floricele aruncate aiurea. Ii placea sa dea o nota intima si personala scrisorilor ei. Apoi scrisorile au incetat sa mai vina. Isi gasise probabil prieteni acolo si timpul petrecut cu ei nu ii mai permitea sa se ocupe de cei vechi. Desigur ca, dupa revolutie, s-a intors sa isi vada rudele si prietenii vechi. A fost un soc pentru mine sa vad ca inflorise si era mai frumoasa ca niciodata. Eu, in schimb, aratam ca un bondar. Ma ingrasasem de la macarea pe care o infulecam dupa fiecare compunere invatata. Desigur dadeam prima treapta. Adica era perioada admiterii la liceu. Asa ca m-a prins pe picior gresit.

Imi amintesc ca a dorit mult sa o revada pe Mirela. Insa Mirela nu dadea semne de reciprocitate. Am cautat-o acasa, nu era niciodata acolo, apoi ne-am decis sa asteptam in fata curtii si intr-un final a aparut. Era pe role cu cativa prieteni. N-avea nici o treaba cu noi. Parea distrata si nu era dispusa sa acorde prea mult timp acestei intalniri neasteptate. Iolanda a trait marea ei dezamagire. Imi amintesc ca eram prietena si cu Ioana, fata Andei Calugareanu. Era o fata plinuta rau si incerca sa slabeasca…fumand. Si cum era vecina cu Mirela, tot asteptand sa vina aceasta, ne ciocnisem si de Ioana. Era o fata cu suflet bun. La scoala ajuta pe toti la lectia de germana. Fusese la Scoala Germana cativa ani inca din clasa intai si stia sa vorbeasca perfect. Singurul ei defect era ca, datorita gabaritului ei imens, isi dorea uneori chiar sa moara pentru ca nu putea sa-si faca prieteni. Avea dorinte din cele mai negre. Asa ca, pana se intampla sa ajunga acolo, avea sa fumeze cat putea de mult pentru ca auzise ea ca asta ar fi solutia cea mai buna. Asa ca eu stateam pe capul ei sa renunte la tigari iar Iolanda astepta sa apara Mirela. Cand a aparut eu m-am retras cu Ioana si le-am lasat singure.

Dupa aceasta revedere s-a stins toata povestea. Viata fiecareia a luat un alt curs si nu am mai corespondat multi ani. Pana de curand cand am dat peste Iolanda, undeva pe un site de socializare. Acum este la casa ei, tot la curte, are un prieten si se pregateste de viata de cuplu intens. Poate ca este o viata de vis ce traieste acolo sau poate ca nu. Nu am de unde sa stiu. Dar ea totusi tot n-a incetat sa se gandeasca la prietena ei cea mai buna, Mirela. A s fi bagat mana in foc ca Mirela va fi cea care ii va duce dorul.

DIN CICLUL „CATE ZILE VOI AVEA, JUR CA NU VOI MAI FURA”

(sursa foto aici)

In cartier aveam cativa prieteni, vecini, unii mi-au fost colegi in scoala generala, altii doar parteneri de joaca in spatele blocului. Cum mi-a fost doar asa sa patesc, evident m-am imprietenit, in timp, cu o fata de la blocul vecin, care avea o pietenie stransa cu o alta fata dintr-un alt bloc vecin. Cu Ioana puteam intretine o relatie mai stransa datorita frecventei cu care ne intalneam pe holurule scolii. Plecarea de la scoala impreuna de regula nu se intampla datorita orarului diferit. Dar se mai intampla cateodata sa mergem in tandem spre scoala. Odata, intruna din pauze, cautam sa plecam spre casa. Eu terminasem orele iar Ioana parea ca se simte cam rau. Si, in timp ce-mi explica ca trebuie sa se duca la ore, a lesinat. A lesinat…da, dar a avut si convulsii. Atat de puternice ca a ajuns sa pice cumva dupa usa unei clase, pornind de la intrare. Toata lumea se precipita, eu nu stiam ce anume s-a intamplat. Salvarea a venit, a dus-o la spital. Iar eu ramasesm nedumerita. Ma gandeam ca a murit. Parea ca se si sufoca in timpul convulsiilor si-si daduse limba peste cap. Mai tarziu, dupa cateva zile, am aflat ca i-au extras un ghem de par din stomac. Par de pisica. Doamne ferste!!! Atunci m-am decis sa nu imi iau pisici in casa si, intr-adevar, de-a lungul copilariei am prins animalute diferite si le-am oferit caminul nostru, dar niciodata pisicilor. Nici azi nu le pot da vreo sansa. Pe langa aceasta poveste care m-a marcat profund, am realizat (pentru ca, desi eu imi facusem o promisiune, asta nu insemna ca o matusa draga nu ar fi lasat propria pisica la noi in grija pentru o vreme scurta si n-as fi avut niciodata nesansa sa descopar mecanismul acestora mai in amanunt) cateva treburi despre personalitatea acestor feline: au temperament vulcanic, sunt narcisiste, egoiste si rautacioase. Pacat ca sunt atat de inteligente.

Ioana si-a revenit dupa acaesta intamplare nefericita si si-a continuat viata normal. Mergem in vizita una la alta. Mai mult ne intalneam la ea acasa, unde spatiul era mai incapator pentru joaca noastra, aveau ea si fratele o camera draguta, cu paturi suprapuse, plina de desene stupide pe pereti, mazgalituri fara o noima, aveau calculator, aveau carti din cele copertate si colorate, pe care azi le gasesti la preturi exagerate, aveau primul televizor color din cartier si, bineinteles, cel mai tare dintre toate, aparatul video.Am vazut la Ioana primul meu film, pe care mult timp n-am stiut cum se numeste, si multi ani am cautat denumirea pentru a-l revedea si, intr-un final am aflat urmarind respectivul film: Legenda cu Tom Cruise. Mi se parea ca visez. Era noua lumea care se derula la televizorul color. Efectele speciale mi se pareau fara cusur, peisajele, inorogul, acel minotaur, personajul malefic, toate veneau sa izbeasca fanteziile mele de atunci si sa ma dea peste cap. Bineinteles ca Ioanei si fratelui ei li se parea o ciudatenie ca eu sa ma minunez atata. Dupa un timp m-am obisnuit cu acest lux. Acasa nu mai aveam nevoie de asa ceva. Dar sa nu va inchipuiti ca nu le povesteam parintilor. Cred ca se simteau tristi pentru ca nu imi pot oferi acelasi lucru. Nu era treaba de bani. Ci de relatii. Mama Ioanei lucra la …TVR, ca scenograf. Un foarte cunoscut scenograf, ca si in ziua de azi. Tatal lucra, cred, tot in televiziune. Pareau sa vorbeasca despre lucruri cunoscute de amandoi. Asa aveau posibilitatile pe care alti copii, ca mine, nu visau niciodata sa le guste. Dar iata ca viata cumva mi-a dat sansa sa cunosc si cealalata parte frumoasa a baricadei, tocmai pentru a nu simti tentatia prea tare. Mirajul luxului, desi daca traiam timpurile de acum, le-as fi considerat absolut firesti, ma atragea ingrozitor de malefic. Insa, cum spuneam, m-am abtinut. Dar nu mult timp.

Cu Ioana traiam altfel copilaria. Ne imaginam tot felul de treburi si le puneam in scena. Adica cu tot cu spectatori. Improvizam o piesa de teatru si ne urmareau parintii Ioanei. Parca imi si placea aceasta joaca. Implica multa inventivitate, creatie si …aplauze…multe aplauze.

La o vreme am cunoscut-o si pe Ilinca, cealalata prietena a Ioanei. Ne distram frumos. Chiar si dupa ce Ioana a continuat scoala la Tonizza. Cum avea talent la artele plastice parintii au indreptat-o spre ceea ce si-a dorit copilul lor sa invete. La Tonizza se pare ca invata si Ilinca. Asa s-au revazut, ca sa zic asa, si si-au refacut vechea prietenie. Nici Ilinca nu avea o viata prea de on instarit. Parintii erau despartiti. Cel putin asa parea. Tatal era mereu plecat in Israel pentru ca de acolo ii era originea. Iar mama a ramas sa o cresca. Si se straduia foarte tare sa-i dea o educatie cat de buna posibil. Aveam niste jocuri cu Ilinca mai mult ciudate decat creative. Avea o fire expansiva, era zapacita si mereu visa o viata mai buna. Ideea ei de joaca se reducea la viata de …familie. Eu eram mama iar ea tatal, care venea casa si isi dorea femeia cu ardoare. Nu pot sa intru in detalii pentru ca este cel putin jenant. Dar ati prins ideea. Probabil, psihanalizand, lipsa tatalui si-a pus amprenta.

Stateam cu orele la joaca in spatele blocului, jucam elasticul, sotronul, carti, dadeam chefuri in lipsa parintilor si visam mult. Mai aveam un joc, cel putin stupid acum, cand imi amintesc, si anume sunatul la vecini si fuga la gaura, adica la ascunzatoare. Ne amuza teribil scena in care sarmanul vecin se chinuia sa vada cine se ascunde sau, in putinele cazuri, cine alearga disperat sa nu fie prins. Si ne primeam niste injuraturi pe care nu le auzisem niciodata.

Cand trebuia sa iesim afara era o regula de aur. Cea care reusea sa iasa prima trebuia sa mearga pana la usa celeilalte si sa ceara voie la parinti sa o lase afara la joaca pe cealalta. O regula desigur aplicata si cu alte prietene pe care le-am cunoscut de-a lungul timpului. Sau ne strigam de jos de la parter de auzeau toti vecinii. Cei varstnici erau vadit deranjati si comentau. Insa si parintii nostri ne strigau de la balcon sa venim acasa, asta in cazul in care ne gaseau fix acolo. Altfel, cand, intr-un final ajungeam, ma astepta scandalul…din care tot eu castigam. Mama era pregatita de bataie, tata sa ma apere. A ramas proverbial acel:”Lasa copilu””. Bineinteles ca tata ma proteja de furia mamei si ma simteam mandra ca i-am facut-o inca odata. Numai ca abia acum pricep reactia ei. Avea emotii de fiecare data cand dispaream cu orele. Normal. Nici atunci nu traiam vremuri sigure. Cine ar spune ca Ceausescu a facut asa fel incat sa nu mai avem infractori pe strazi, este turmentat. Singura treaba pe care o facea era sa ascunda adevarul foarte bine…si atat.

Infractionalitatea era pe „piata negra” ca orice altceva.

Intr-una din zile, dupa ce ne-am jucat o vreme, Ioana s-a decis sa scoata bicicleta afara pentru a ne bucura si noi de ea. Asa ca a urcat pana sus, a luat cheile de la Boxa ( camarute subterane, aflate la subsolul blocului), si a scos minunatia. Ne-am plimbat si eu si Ilinca de nu mai aveam chef sa ne dam jos. Ioana a fost chemata pana sus la masa. Si, cum operatiunea dura putin, ne-am decis sa ducem bicicleta la boxa si sa lasam cheile intr-unul din tufisurile de la intrarea blocului. Aveam sa stim doar noi trei. Si ne-am despartit. Insa eu n-am putut sa rezist tentatiei de a ma plimba cu bicicleta. Stiam ca Ioana poate sa aiba incredera in mine ca n-am sa fac nimic rau, gandeam eu, si, daca mi-a incredintat secretul locului unde am ascuns cheile, avea destula incredera sa ma lase sa ma plimb cu bicicleta. NU ma gandeam sa stau cu ea prea mult timp. Doar cat dura masa. Asa ca am luat bicicleta si am inceput sa ma plimb. Dar nu in fata balconului ei ci pe alte strazi. Si am tot mers asa pana s-a facut noapte. Acum urma sa o inapoiez dar ce sa vezi? Erau copii in spatele blocului, pe care ii cunosteam si ma cunosteau. Si evident ca recunosteau si bicicleta Ioanei. Asa ca m-am decis sa o duc la boxa noastra. Pana dimineata.

A doua zi m-am dus sa iau bicicleta. Dar inainte am sunat la Ioana acasa. Parea in regula. Nu avea nici o idee despre cheile disparute. Ba chiar imi spunea ca n-a mai putut sa coboare pentru ca avea lectiile de terminat. Atunci m-am gandit ca as putea sa mai dau o tura. Dar tura asta mi-a pus capac. Un alt vecin, de la alt bloc, a sesizat ca am bicicleta noua. M-a luat evident la intrebari. Insa el stia sigur a cui era obiectul disputei. Asa ca, dupa multe balbaieli, m-a luat de mana si m-a dus la Ioana acasa. Mi-a raspuns mama ei. Ioana era in spate si plangea. Se pare ca o certase tocmai pentru ca pierduse cheile de la boxa. Desigur ca boxa nu avea doar o bicicleta depozitata, aveau si alte lucruri de valoare. De bicicleta n-avea nimeni cum sa se screme pentru ca nu aveau cum sa verifice daca era sustrasa sau nu de acolo.

Mama Ioanei m-a intrebat destul de calma ce s-a intamplat. Am inceput sa plang si, printre lacrimi, i-am explicat ce am facut. Mi-am cerut scuze si am promis ca nu mai fac. Femeia a ramas socata. Nu-i venea sa creada urechilor. Se pare ca nu ma banuia nimeni de asa ceva. I-am dat cheile si am plecat, tinuta de aripa de acelasi baiat care ma adusese. Acum trebuia sa explic parintilor mei ce facusem. A fost greu urcatul scarilor. Parca eram pe golgota. Pana la urma s-a terminat neasteptat de aiurea. Toti vecinii isi instruisera copii sa se ferasca de mine. Asta a fost pedeapsa. A fost mai cumplita decat cearta parintilor si consemnarea la domiciliu. Aveam ca prietene si pe fetele celebrului Puzdrea. Pe atunci oameni simpli si cu multe nevoi ca si noi. Probabil ca le stiti multi dintre voi, Andreea si Simona. Andreea era fata cea blanda, sufletista si increzatoare, Mirela, in schimb, era opusul ei, rautacioasa, egoista, circumspecta si afurisita pana la Dumnezeu, desi era si cea mai mica dintre surori. Dupa incidentul cu bicicleta si dupa ce mi-am ispasit pedeapsa am iesit la joaca. Am gasit-o pe Andreea, care parea sa nu o deranjeze ce se intamplase. Mirela a plecat desigur sa dea semnalul parintilor. Asa ca joaca noastra n-a durat mult. A aparul dna Puzdrea decisa sa o ia pe Andreea sus in casa. Andreea a reactionat cum nu ma asteptam. S-a impotrivit. Atunci am inteles cat de mult tinea copila asta la mine. Avea incredere in mine. Credea ca n-am vrut sa fac nici un rau si ca nu era corect sa nu se mai joace cu mine. N-am sa uit acea imagine niciodata. Pentru ca reactia Andreei a starnit-o pe mama acesteia sa imi arunce vorbe de genu’: „mi-ai stricat copiii si nu te mai las sa te vezi cu ei” sau „sa nu te mai prind ca te apropii de fetele mele”, am inceput sa fac mersul racului. Mi-era rusine desigur pentru ce facusem. Nu pot sa spun ca eram mandra. Dar reactia unei mame la adresa unui copil, oricare ar fi fost el, mi s-a parut exagerata. Azi, cand ma gandesc, parca rautatea aia mi s-a infipt in inima si inca ma mai doare.

Cu Miruna s-a rup de atunci filmul. Cateva episoade scurte in care ne-am cionit si atat. In rest tacere.

Cu Ilinca a continuat prietenia. Se pare ca nici cu Ilinca nu-i mai permitea Ioanei sa iasa. De ce? Nu stiu.

A fost o perioada sumbra pentru mine. Treceam, usor, usor spre latura solitarului.

Dar Ilinca a fost cumva partasa la urmatoarea mea fapta de delicvent. :)) De data asta am luat bani din casa. Parintii mei luasera de la CAR imprumut ca sa faca niste achizitii importante. Si am tot luat. Ilinca mergea cu mine la cumparaturi. Luam guma, prajituri, mi-am luat si cateva jucarii de la librarie. Imi amintesc ca m-am abonat la shopping intr-una care avea cam de toate. Am luat un dispozitiv, numit caleidoscop. Si pe toate acestea le ascundeam undeva in spatele blocului, inclusiv restul de bani.

Intr-o zi a inceput scandalul. Tata o acuza pe mama ca a luat bani. Mama incers. Eu eram terminat dar n-am recunoscut nimic. Dupa multe certuri le-am marturisit. Am luat, fratilor, cea mai crunta bataie. De la tata. Mama parca ar fi vrut sa intervina dar plangea in schimb. M-a bagat tata in cada, m-a udat si m-a batut cu… cureaua de la pantaloni. Nici p-asta n-o s-o uit.

Dar stiti ce este culmea? Azi n-as indrazni sa ma ating de bunul altuia. Am lucrat cu banii altora si nu am avut tupeu macar sa ma gandesc sa fur. De ce? Pentru ca aceste povesti m-au ajutat sa inteleg, fara sa am parte de alte neplaceri, ca e al naibii de rau cand esti lacom sau ca nu trebuie sa te intinzi mai mult de cat te tine plapuma. Bataia de la tata, care niciodata nu m-a atins cu un fulg, si umilinta dupa furtul bicicletei mi-au ramas pe creier vreme lunga si nu se vor sterge curand.

Dar sa nu uit sa zic si despre Ilinca. Se pare ca m-a luat tata de mana si m-a dus la Ilinca acasa, unde a facut un scandal mamei acesteia, pentru ca s-a aliat cu mine in a produce asemena paguba. Era vorba de 200 de lei. Multi bani pe atunci. N-a avut tata pretentia sa ceara banii insa isi dorea ca si Ilinca sa fie pedepsita pentru ca nu m-a indrumat corect si a acceptat sa-i fac cadouri din bani care nu ne apartineau.

Nici cu Ilinca n-am mai tinut legatura.

Apoi le-am cunoscut pe Alina si Fiona. Sa nu va ganditi ca le-am cunoscut in aceasta ordine. Sunt putin amestecate. Am scris exact asa cum reusesc sa mi le amintesc. Acestea doua erau colegele mele in scoala generala. Se cunosteau iar din vremuri de demult. Eu apaream cumva ca un intrus in cuplul lor. Dar prietenia totusi a fost mai deosebita, in sensul ca eram unite toate. Faceam cu ele atatea tampenii: aruncam cu apa calda peste balcon, rosii, oua, cartofi. Alina avea balconul la bulevard. Va imaginati distractie pe capul nostru. Nimeream pe cativa din cei multi cati treceau. Faceam schimb de timbre cu Alina. Fiona era ceva mai rezervata la asemenea preocupari. Familia ei era ceva mai conservatoare si severa. Astfel ca, de multe ori ajungea sa fie pedepsita pentru orice fleac. Iar noi, eu si Alina ne trezeam ca trebuie sa o luam la joaca si n-aveam nici o sansa sa o salvam. Si ce ne ramanea sa facem? Ne plimbam prin cartier dupa caini vagabonzi si le dadeam mancare. Impartaseam dragostea pentru aceste necuvantatoare.

Intr-una din plimbarile noastre am ajuns pe la Dorobanti, pe la casele acelea la curte. Si tot mergand am dat de un catel. Nu parea sa fie vagabond si, mai mult, avea o zgarda cu placuta de rigoare. Cu toate acestea l-am luat cu noi. Am hotarat sa-l duc acasa. Cainele parea sa ne asculte orbeste. Alina mi-a explicat cum ca aceasta rasa se numeste dingo. Am ajuns acasa iar in spatele blocului m-am postat cu cainele si am inceput sa ii strig pe parinti. Au iesit la balcon si le-am explicat ca am gasit un catel pe strada. Vai ce suparata era tata. Mi-a zis sa-l duc de unde l-am luat si sa-l las acolo sa-si gaseasca drumul spre casa lui. Eram atata de dezamagita…Dar ce sa fac? Am facut cale intorsa si l-am abandonat acolo unde il gasisem. Se pare ca animalul s-a dus glont intr-o curte si nu l-am mai vazut. Ca sa vezi!!!

Uneori, cand se intampla sa nu iasa din casa, ma cataram pe la balconul apartamentului, care se afla chiar la parter. Fratilor, ce experiente tari!!!Alina nu s-ar fi incumetat niciodata. Mai degraba s-ar fi dat Fiona jos. Altfel ea se ducea acasa. Si, cand ne taia cheful de stat in casa, ne astepta la ea. Cu aceste fete lucrurile nu s-au incheiat asa tragicomic ca in celelalte cazuri insa legaturile s-au rupt in timp. Liceul a fost un inceput pentru toata lumea. Separati unii de altii.

La liceu am intalnit-o pe Mirela. Mi-a fost cea mai buna prietena primul an. Dupa care am intalnit-o si pe Ilinca parca in ultimul an de liceu. Repeta anul. A fost probabil implicat in vreun scandal de proportii pentru ca nu cred ca ar fi fost vorba de note. Nuuu. In nici un caz. Parea sa fi baut din toate cupele. Lasa senzatia de dezgust prin comportament vulgar. Si, cumva jenata, paream sa o ocolesc permanent. Nici nu-mi doream sa creada lumea ca ma cunoaste.

Familia Puzdrea, dupa revolutie, cum deja era omul Puzdrea in ascensiune, s-a dezbinat. Fetele au plecat cu mama. Tatal cu amanta mai tanara. Si am citit la un moment dat ca au avut un accident fetele lui. Simona a avut de suferit mai mult. O vedeam in carje si cu ghips la partile esentiale. Ce viata!!!Ma gandesc la cat de aiurea trebuie sa fie pentru fete sa creasca fara tata…ce trai o fi ala?!!

Stii, eu cred ca nici un ban din lume nu valoreaza cat prezenta parintilor acolo la durere si bucurie.

De Ioana nu stiu nimic. Am gasit un cont pe HI5. Cred ca este la TVR. Lucreaza p-acolo. Poate are legatura cu Academia de BelleArte, pe care a terminat-o.

Viata a mers pe repede inainte.

(sursa poza aici)

Si fiecare a ajuns undeva. Unii pe pozitii bune altii stau sub anonimat. Din dorinta lor sau pentru ca asa i-a dus valul.

Amintiri din Epoca de Aur – chapter III


Legenda politrucului zelos


Intr-o adunare se dezbate problema eradicarii anal…fabetismului, dupa un lung discurs in care se aduc laude catatenilor activi al Partidului: „ati urmat indeaproape directivele partidului,  ati atins si depasit planul la multi indicatori”. Asadar, cum analfabetismul este „sarcina de Partid”, la eradicarea acesteia se autoinvita sa rezolve situatia un anume tanar activist, plecand catre satul Adancata. Drumul nu este unul usor dar …cum „comunismul nu se face la birou” zelosul activist nu se da batut cu una cu doua. Ajuns in sat este pus la curent cu situatia generala. Problemele sunt oricum mai mici decat „munca de educare a maselor” pentru ca „toata lumea trebuie sa se bucure de binefacerile invataturii”, cum ar fi, de exemplu, asa cum a si demonstrat elocvent activistul, informarea prin citirea de pe cutia de chibrituri cum ca acestea nu trebuie lasate la indemana copiilor, deci „lumea inconjuratoare…tovarasi…este plina de pericole, de care ne putem feri daca stim carte”. Dupa lungi incercari de a aduna toti adultii din sat primarul foloseste ultima carte: juma de kil de zahar ca sa se prezinte la orele de educare. Un personaj, asa cum se intampla si-n viata, da planurile peste cap activistului, respectiv ciobanul, al carui nepot il invata pe cioban, pe parcursul lectiilor pe care le frecventeaza, despre stalpii de tensiune, si anume ca „sa nu punem mana pe omul care se curenteaza ca ne curentam si noi”. Pentru ca ciobanul nu se infatiseaza la adunare activistul se decide sa se duca personal la acesta la stana …pe o vreme ploioasa. Pe drum se propteste-n stalpul de tensiune. Cum dragul nostru zelos nu citeste antentionarea de pe stalp: „nu atingeti stalpii nici firele cazute la pamant”, se trezeste desigur cu un baston bine aplicat de catre cioban, acesta din urma crezand ca se electrocutase.

Ironie:Ciobanul refuza, chiar si la plecarea acestuia, sa-i stranga mana…:)))

Morala: Uneori, cand te straduiesti prea tare si omiti sa faci cum predici, te vei trezi brusc la realitate, lovit de propriile tale cuvinte.

Amintiri din Epoca de Aur – chapter II


Legenda fotografului oficial


Fapt: La redactia Scanteia doi executanti oficiali: un domn in varsta, bolnav de inima si incercat de multele neplaceri ale meseriei, isi asteapta sfarsitul cu „valiza pregatita” si tanarul entuziast, abia intrat in bransa, isi expune sincer si chiar valida parerea, ajungand sa fie luat in vizorul secretarului de partid. La sedintele pentru retusuri fotografice, cu secretarul de partid, seful de redactie si alti doi aghiotanti, se aduc modificari esentiale fotografiilor cu secretarul general, respectiv Ceausescu: se scoate un fotograf, adica un „coleg” de la Romania Libera, din poza, tovarasu’ este inaltat corespunzator pentru a se conforma „normativelor clare”, apoi i se pune caciula pe cap secretarului general, intr-o alta fotografie, pentru a fi pe acelasi calpod cu „tovarasu’…pardon domnul Giscard d’Estaing”. Ultima actiune de retusare a fost si ultima pentru batranul fotograf caci, dintr-o greseala evident a celor de sus, s-a dat drumu’ la „rotativa” si s-a publicat fotografia, in care tovarasu secretar general aparea, pe langa cea fictiva, si cu caciula initiala (in mana). Am fost la fel de amuzata ca si tovarasu de locomotiva, care, dupa ce preda toate teancurile de ziare Scanteia militiei intr-o gara, ramane cu un exemplar utilizat pe post de fata de masa.

Ironie: Ziarul n-a mai aparut in acea dimineata la muncitorii din fabrici si uzine pentru ca „eroarea de protocol” a dat de furca unor catateni prea loiali Partidului.

Morala: Cand te astepti mai putin atunci asteapta-te sa vina.

Amintiri din Epoca de Aur – chapter I



Defapt legende urbane povestite de unu si de altu’ sau dezvoltate de regizor dupa o simpla remarca despre viata traita in comunism a unor indivizi partasi ai acesteia. Sunt cat se poate de antrenante si amuzante. Cu un asa umor englezesc nu degeaba a fost atat de apreciat la Cannes. Si nu doar asta a dat tonul aprecierilor…Dar sa vedem ce povesti vin sa ne umple ecranu’ cu multi actori noi: ciclul „Tovarasi, frumoasa e viata!” alcatuit din 4 legende care mai de care mai complexe despre epoca comunista si, in special, despre traiul unora care-si dedicau total serviciile Partidului.

Legenda activistului in inspectie.


Fapt: O oarecare comuna se pregateste intens pentru a primi coloana de la Bucuresti. Lumea satului este mobilizata pentru a primi oficialii: cu steagurile „tricolore” si cele „rosii de Partid”, nelipsita „paine cu sare”, pancardele cu lozinci, curatenia generala in toate gospodariile, se aduc vaci, porumbei, ba chiar se pregateste si un stand de fructe la intrarea in comuna, ca la „ziua recoltei”. Inspectia activistului de Partid ajunge sa ne starneasca hohote de ras in valuri pentru ca desi acesta, la sosire, isi arata vadit nemultumirea pentru organizare (vacile nu aveau ce sa caute, pentru ca delegatia era reprezentata si de oaspeti din India, asa ca oile raman deliciul oficialilor, fabrica din comuna emana un miros neplacut, despre care inspectorul comenteaza, porumbeii adusi „nu sunt buni, trebuie albi”, standul de fructe nu are ce sa caute la intrare sau  nepotul primarului, care urma sa recite „poezia”, nu corespundea) dupa cateva paharele, pastravi la gratar si muzica lautareasca, se integreaza in atmosfera, astfel ca, intr-un moment de deruta totala, pentru ca se amanase vizita delegatiei, indeamna pe „toata lumea” sa se dea in carusel. Asa ca „toata lumea” s-a „imbarcat”.

Ironie: Dimineata coloana a venit si ei inca se mai dadeau in carusel pentru ca, cum „toata lumea” era sus, jos nu era nimeni sa opreasca aparatul sau sa raspunda la telefon…:))

Morala: Cand sefu’ zice sa te arunci in fantana apoi asigura-te ca ti-ai legat sfoara de picioare… si de copac.