Despre dorinta de a trai…


Sursa poza: aici, gasiti si un articol despre depresie post-partum.

Pornind de aici si de aici …m-am decis, ceva mai repede decat mi-as fi dorit, sa scriu un post despre evenimente din viata personala. Posibil sa considerati ca am luat-o razna despuind propria-mi viata pe un jurnal public. M-am abandonat caracterului meu, greu de schimbat acum la senectute :)), dupa atata vreme de furtuni si ploi, pentru a da putin din gandurile si starile mele, pentru a-i salva pe cei care cred ca niciodata nu-i va atinge flagelul DEPRESIEI sau ca nu se simt nicicum depresivi.

O sa va rog sa aveti rabdare cu acest post, am incercat sa-l scurtez cat de mult posibil. Dar, mai mult, va rog sa nu judecati. Este un post efectiv dedicat celor care nu cred ca este posibil asa ceva. Este dedicat Madalinei dar si celor care au impresia ca nu isi mai revin ever din depresie. Ei, bine, se poate vindeca oricine daca-si gaseste echilibrul, daca isi gaseste optimismul, daca se tine de un regim alimentar sanatos si, mai ales, daca are suportul moral din partea celor apropiati. Este despre o depresie care depaseste situatia simpla a nasterii, este una care ma va urmari permanent pana la sfarsitul vietii…

Inainte de toate vreau sa lamuresc cateva aspecte, pe care unii nu cred ca le-au observat: sunt sincera pana la prostie, nu imi place sa vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc, nu imi place sa ma arunc in discutii competitive (de genul: eu sunt mai amarata decat tine sau eu sunt mai suparata decat tine sau…bah eu stiu mai bine decat altii), desi, pentru unii asa ar parea, revin si spun ca nu comentez despre lucruri pe care nu le cunosc, dar, mai ales, traiesc cu sufletul fiecare eveniment din viata mea sau a altora, nu trec cu nepasare pe langa ceilalti fara sa fiu convinsa ca am facut absolut orice ca sa ajut pe celalalt.

De la nasterea lui Stefan m-am pricopsit, fara sa vreau si fortata de imprejurari (un eventual deces) cu o histerectomie. Defapt doctora a fost mai puternic afectata decat mine de aceasta interventie. Dar am sa explic ce inseamna aceasta caci nici eu nu stiam si vad ca nici altii nu au idee. In primul rand operatia reprezinta eliminarea partiala (sau toatala) a organelor genitale, respectiv uter, col uterin si un ovar (din cauza unui fibrom nenorocit la ovar si un uter defect din nastere), cum s-a intamplat in cazul meu. In al doilea rand aceasta inseamna medicamentatie homonala. Insa eu n-am avut nevoie sau voie, never mind. Important este ca nu am luat nimic si, pana la urma, nu aceea conteaza intr-un final. Ci psihicul. La nivel mental totul se desfasoara alert spre autodistrugere, asa cum se spune in popor, devii depresiv. Depresia este cel mai periculos flagel. Daca aveti impresia ca e o gluma proasta nu va zic ca va inselati ci nu doresc nimanui sa fie macar atins de asa ceva.

Eu nu aveam habar ce ma asteapta pana intr-o zi, cand am intalnit o doamna, care mi-a explicat discret (caci un asemenea subiect este TABU din multe puncte de vedere) ce se intampla cu mine. Aveam deja cateva semne clare de depresie, asta dupa cateva luni de la nastere (deci retineti in timpul lauziei n-aveam nici pe draq), care s-a prelungit pana aproape de varsta de 1 an a lui Stefan, cand am luat taurul de coarne si mi-am impus un alt stil de viata, o alta mentalitate, mi-am trasat o cale clara pentru a-mi readuce optimismul de care aveam nevoie mai mult decat de orice altceva.

Dupa cateva luni am mers si la doctora pentru a-i pomeni de durerile din zona unde-mi lipsea acel ovar. Aderente imi spunea ca sunt. Ceva normal pentru aceasta operatie. Trebuia doar sa imi intaresc organismul cu un regim sanatos alimentar dar, in mod special, sa dau kilogramele jos. Asa ca am slabit pe motive medicale. Durerile au disparut. Tot atunci doctora mi-a dat numarul de telefon al unui doctor psiholog. Atunci n-am inteles care-i ideea acelui psiholog in peisaj. Chiar n-am inteles. De ce? Ma tot intrebam.

Dar am intalnit-o pe doamna de care pomeneam mai sus. Tot cu o operatie de histerectomie facuta cu multi ani in urma (doamna are, sa zic cu aproximatie, 70 de ani), impreuna cu o prietena foarte buna. Se pare ca prietena a murit dupa 10 ani de la operatie pentru ca i-a cedat mecanismul psihic. Mintea ei n-a putut sa suporte ideea ca nu mai este femeie pe de-antregul. Pe atunci, ca si acum, barbatii aveau multe prejudecati legate de aceasta interventie, de reactiile acesteia in timp. Caci mai intervine si lipsa de libido la femeie. Insa aceasta problema se rezolva cu multa intelegere in conditiile unui fond psihic bun, nu depresiv caci acela agraveaza si mai tare situatia.

Femeia se simte goala inauntru si din ce in ce mai pustiita la nivel mental astfel ca organismul cedeaza si el putin cate putin. Este o vorba in popor: capul face, capul desface. Depresia isi face loc pana mori de propria mana sau din pricina neglijentei cu care iti tratezi boala, aciuata, acolo, in locul cel mai vulnerabil: mintea.

Depresia poate fi dusa pe picioare multa vreme fara sa stii ca o ai. Poti sa crezi ca este astenie de toamna/primavara, sa crezi ca ai momente mai proaste din cauza oboselii, durerilor de cap de la curent sau mai stiu eu ce, sa zici ca e lauzie sau chiar sa negi existenta ei doar pentru ca nu mai ai timp sa te preocupi de propia ta persoana, dand vina pe nasterea copilului tau sau pe altele.

Dar exista intr-o masura mai mare sau mai mica. Poate ca nu, poate ca da. NUMAI VOI STITI. Tot ce trebuie sa faceti e sa va studiati atent, mai ales daca sunteti mame, si sa va dedicati voua. Nu este egoism ci un semn ca aveti dorinta de a trai sanatos.

Iata cateva semne:

– aveam ganduri din cele mai negre;

– nervozitate necontrolata;

– paranoia;

– o posesivitate puternica;

– nevoia de a ma ascunde de lume;

– pesimism crancen;

– durerile de cap, despre care am pomenit si in alte ocazii;

– ma agitam permanent;

– ma irita orice gest sau vorba;

– nu ma mai interesa nimic (spre finalul perioadei de depresie);

– eram convinsa ca sunt nedorita, ca sunt o schimonosire a naturii;

– mi se parea ca nu sunt demna de propriul meu copil;

– mi-era teama sa nu-i fac rau (dar nu asa cum simte orice mama, era ceva care depasea normalul, imi imaginam diverse scenarii groaznice demne de filmele horor);

– imaginarul unei eventuale morti a mea cocheta cu mine si constientul meu; ce m-a oprit? copilul si dorinta mea de a trai; dar imaginatia era la modul la care crestea in mine ideea ca moartea e ceva natural, minunat; va imaginati cum e sa ajungeti acolo? asta mi-a pus capac si am inceput sa fac marea schimbare;

Multe s-au petrecut in acea vreme. Insa cel mai radical moment a fost pornirea mea a a-mi crea spatiul meu de lucru, un colt de fericire, macar atata cat sa ma desprind usor usor de gandurile care ma subjugau intru-totul si puneau stapanire pe mine. Imi amintesc cat ma rugam de sotul meu sa stea cu mine. Pe mama, pe tata si pe mama soacra. Eram disperata sa nu fac ceva necugetat. Insa nu reuseam sa le explic acel „de ce” pentru ca mi-era teama. Toata lumea imi repeta ca sunt puternica. Si, daca nu o spuneau, asta se intelegea.  Un om care-ti cere ajutorul nu e bine sa stea singur. Cum spunea si Mircea Badea aseara, faptele sunt diabolice. Chiar asa le pot defini si eu. Iti ia, nu Dumnezeu, mintile, ci diavolul. Nu sunt o credincioasa si nici nu ma prea duc la biserica (Doamne iarta-ma!) dar imi amintesc ca-mi faceam semnul crucii dupa fiecare fantasmagorie a imaginatiei mele bolnave si imi tot repetam ca nu mi se va intampla asa ceva. Aveam incredere tiotusi in ceva si acel ceva era Dumnezeu insa azi am convingerea ca aveam incredere in MINE.

Tin sa pomenesc si de hipotiroidia, de care sufeream de ceva vreme, inainte de a afla ca sunt gravida. Aici am intervenit repede cu tratament dupa ce am facut analizele si pe care l-am continuat, la sugestia doctorului, si in timpul sarcinii (euthyrox). Sufar de un suflu sistolic de ani buni. De la acesta vin durerile de cap, de care am scapat oadata cu marea mea schimbare. Totusi mai revin, din cand in cand, doar atunci cand consum pepsi sau cola (invariabil).

Marea schimbare a constat in crearea acestui blog (in septembrie anul trecut, chiar inainte cu 3 zile de ziua mea de nastere). A fost altul motivul acestei porniri. Incepusem sa lucrez in Pinnacle. Imi ocupa mintea si timpul atat de placut ca nici n-am simtit cum trece iar eu imi reveneam psihic incet incet. […] Apoi am cunoscut cativa oameni aici, pe blog. Oameni interesanti. Chiar si pe facebook, unde dadeam cu tupeu la un joc destul de cunoscut: farmville. Nimeni nu stie cat de mult a insemnat pentru mine aceasta lupta cu mine si cat de mult m-ati ajutat VOI. Va spun acum (si in special lui Dan Dumitran) ca razboiul cu blogul, incrancenarea mea de atunci de a scrie, de  a schimba mereu ceva, de a duce atatea lucruri in carca, se datorau nevoii mele de a ma desprinde de acea depresie. Nu puteam sa imi deschid sufletul in acea vreme pana nu simteam ca m-am vindecat. Ajunsesem sa ma hranesc din vietile voastre, din trairile voastre, din puterea sau neputinta voastra…nu ma mai puteam opri. Pana organismul meu a cedat de atata oboseala (unii cred ca-si mai amintesc cand am lesinat si m-am lovit la cap puternic din cauza cazaturii). Nici atunci n-am considerat ca trebuie sa ma opresc din bloguiala desi mintea mea se vindecase demult. Am continuat, mai timid, dar am facut-o. M-a condamnat lumea, posibil, atunci dar aveam nevoie de voi, aveam nevoie de MINE. Azi am o dorinta mai mare de a trai, de a sorbi din fiinta voastra, asa cum o gasesc pe hartia virtuala. Va multumesc inca o data tuturor (in primul rand, insa, lui PaulMihaelei si lui Dan, fara suparare, caci ei au venit de la inceput pe blogul meu si mi-au sprijinit scrierile, uneori, aberante).

Poate cineva sa infieze copilul ei? (tot despre Madalina Manole)


Domne, ma declar dinnou socata. Se pare ca a intervenit in discutia marilor artisti, care au cunoscut-o pe Madalina Manole, in cadrul emisiunii Acces Direct, o prietena foarte buna a artistei, care nu si-a declinat numele pana la finalul interventiei. Dupa o lunga conversatie destul de tulburatoare pentru toate lumea, la final, prietena Madalinei a pus o intrebare: Poate cineva sa infieze copilul ei?

What???!!!

Sa fie vreo nebuna, caci asa se va stabili intr-un final, care vorbeste abracadabristic? Saaau…chiar e o prietena… pe bune?

Daca este ce a determinat-o sa puna asemenea intrebare?

Uite cum intru eu in jocul ratingului antenistic. Caci aici doream sa ajung. Ce faci ca sa sochezi sau ce faci ca ai ratingul sus, depasind chiar si infinitul cerului….si universului si…baga-mi-as un picior in gura lor ca tare se mai joaca cu mintile oamenilor. Nu mai zic cat de rau fac acestei artiste. Let it be, oameni buni, let it be!!

Madalina Manole a murit….Dumnezeu s-o Odihneasca!


Incredibil! Am avut un soc puternic. 😦

Se pare ca s-ar fi sinucis.La OTV un „parapsiholog” face analiza gestului ei greu de descris. Mi se pare aberant. Mizeria, murdaria in care traieste un artist te poate duce la acest gest disperat?!!!! NU cred. Intamplator avea si un baietel de 2 ani. Eu sunt convinsa ca neintelegerea pe care barbatii o acorda mamei vis-a-vis de calitatea ei de mama, poate ca si baiatul ei avea ceva probleme, in orice caz e greu sa cresti un copil, in pofida tuturor mizeriilor care se revarsa din partea celorlalti, rude sau prieteni. Ca sa cresti un copil in conditiile actuale trebuie sa ai nervii tari. Ca sa rezisti angoasei ce se naste in viata de cuplu, in conditiile in care vlastarul creste si viata merge inainte pentru toata lumea, fara a avea legatura cu tine direct, fara sa ai ajutorul acestora la mai multe puncte din viata ta de mama, adaugand si nebunia care s-a creat nesimtit in jurul artistilor romani, mizeria, cum spunea acel parapsihiolog lovit de soarta, au adus-o in stare sa-si ia viata. Desi nu sunt de acord cu asa ceva pentru ca viata poate sa-ti rezerve surprize placute, orice murdarie te poate face mai puternic.

Monica Tatoiu vorbeste despre kktii aia de doctori care n-au fost in stare sa pastreze secretul medical, respectiv faptul ca Madalina Manole ar mai fi cautat acum cateva saptamani sa se sinucida cu o supradoza de medicamente.  Ce ziceti voi?! Si ziaristii sunt, din punctul meu de vedere, incadrati in aceeasi categorie de kkti.

Pe scurt eu consider ca viata de mama, de sotie, au adus-o in pragul disperarii. Mintea ei n-a rezistat.

Sau poate ca a fost doar o greseala si ea nu s-a sinucis totusi?!! Nu mai conteaza totusi. Chiar n-are importanta. S-a dus si nimic n-o mai reinvie.

Pacat, Madalina, am crescut alaturi de tine si-mi pare rau ca mi-a plecat o sora de suflet! Sa-ti fie sufletul usor si linistit acolo!

Dumnezeu sa te odihneasca in pace!

Update:

Aflu ca statea cu parintii si socrii in aceeasi casa. Asta e raspunsul la gestul ei. Pai daca te anuleaza toti astia ca mama apai ce naiba sa faci?! In conditiile in care esti slab de inger? Daca vine soacra, zic si eu, si-ti spune: Nu esti in stare sa cresti copilul! Ca nu-l iubesti, ca una, ca alta. Daca si copilul tau te neglijeaza si asta pentru ca, stand cu bunicii, el nu-ti mai recunoaste meritul de a fi mama, daca nu te ajuta nimeni cand tu esti la pamant, mental vorbind…ce se intampla? Amira a scris un post foarte interesant care mi-a dat de gandit multa vreme. Aici. Asta nu justifica deloc gestul dar macar il explica. Oamenii reactioneaza diferit la impulsurile din exterior. Totul, cum spuneam, tine de puterea ta de disecare a realitatii si forta de a rezista.

A naibii sanatate!


Nu stiu cum naiba fac dar o fac! Ma las de fumat!

Va ziceam zilele trecute, intr-un post, ca mama soacra e bolnava de pneumonie. A fost internata, s-a tratat daaar i-au gasit o pata la plamani. Si totusi au externat-o. Stiu, va ganditi la ce m-am gandit si eu: cancer. Sa speram ca nu. Ne legam de faptul ca n-a avut simptome, respectiv voma cu sange sau altele.

Zilele trecute s-a dus iar la doctor ca sa-i faca un control de rutina. Pata era la locul ei. Neclintita. Da-i cu ecografii, bronhoscopie…si azi aflu ca are niste ganglioni la plamani. Vineri aflam daca sunt cancerosi.

Va zic, e crunt pentru mine sa aflu asa ceva! O sa ziceti ca nici o nora nu-si iubeste soacra. Mai sunt si unele ca mine care au avut noroc sa gaseasca una aproape ca mama. Si ma doare sa stiu ca vin zile grele. Dar, sper sa nu!

Gasim noi pe cineva sa ne ajute. Ca avem cunostiinte in domeniu. Insa tot ti-e teama, la naiba! Sistemul medical e o apa si un pamant!

Sa ne ajute Dumnezeu!

D-ale blogului si blogosferei…


Cam de un an, chiar mai putin, am acest blog si ma bucur ca i-am dat o sansa. Desi, am mai scris in multe randuri, care a fost scopul initial (n-am uitat de unde am inceput asadar am continuat proiectul initial aici) si cum am ajuns la ce este azi.

Am pornit cu stangul dar, in timp, am invatat multe lectii importante. Oamenii, pe care i-am cules din gradina minunata cu flori, mi-au fost de mare ajutor desi ei nu stiu inca in ce fel. Le multumesc din suflet.

Despre aceste lectii doream sa scriu. Nu trebuie nimeni sa se muleze acestor „coduri” de bun simt. Fiecare isi stabileste propriile standarde de conduita. Ceea ce voi scrie poate sa dauneze sanatatii multora si sa loveasca fix pe cine nu trebuie (pe sistemul „unde dai si unde crapa”). Dar si aici e de zis ca, cine se simte lezat, de regula nu este vizat (am facut si rima), dar, mai ales, acela este, defapt, asa cum consider eu, inclus in categoria „de pastrat”. De ce? Pentru ca ii pasa. Si, atunci cand iti pasa, nu poti fi invinovatit decat ca ai o inima calda. 🙂

♥ Am invatat ca, atunci cand initiezi un blog public, vrei sa fii „auzit”; am intampinat o realitate, GREU DE DIGERAT, cum ca blogul este facut pentru cel ce-l administreaza. Gresit! L-ai colorat, in stil personal, pentru a fi citit de altii, pentru a-si da cu parerea unul si altul si, de cele mai multe ori, pentru a primi sfaturi. Desigur, motivele sunt multiple dar esentialul este ca public inseamna public.

♥ Si, daca tot vorbim de un jurnal public, atunci te astepti sa te citeasca lumea. Posibil ca multi sa spuna ca nu. Eu zic ca da. Adica nu pot sa cred ca, atunci cand copilul tau, de exemplu, implineste o varsta, nu te bucura ca ceilalti bloggeri vibreaza alaturi de tine sau ca, atunci cand ai o realizare mai importanta sau schitezi cate un proiect, care-ti schimba viata, nu te excita prezenta vecinilor tai alaturi de tine.

Deci, daca vrei sa fii citit, fa un efort mic si citeste si tu pe ceilalti, chit ca ei au initiat „prietenia” virtuala. Ar trebui sa existe o reciprocitate. Ei se bucura pentru tine, intoarce si tu, cu un simplu gest, bunavointa celorlalti. Nu e necesar sa te dai peste cap ci doar sa faci un efort minim. Eu asta incerc sa fac. ca nu reusesc mereu asta e! Recuperez.

♥ La blogroll nu esti obligat sa adaugi pe nimeni, atata timp cat nu-ti place. Dar, desigur, ca asta spune multe despre tine. Un blogroll plin de realizati ai blogosferei imi sugereaza ca esti un om increzut. Insa pot sa trec cu vederea daca esti incepator. Si eu am facut aceasta mica greseala. De atunci pana azi am inteles ca blogroll-ul poate fi un loc special pentru oameni speciali, dar asa cum iti doresti tu sa fie, mulati dupa gusturile tale si interese. Daca vad bloguri la blogroll din alte constelatii (nu exclusiv) imi dau seama din asta ca esti un om care stie ce doreste sau unul modest. Bottom line: Nu trebuie sa epatezi, nu trebuie sa te dai rotund. Ci fii modest.

♥ La blogroll-ul personal poti sa pui pe oricine, dupa placul tau. Pot fi multi, pot fi putini. Pot fi agramati, literati, destepti…samd. Este alegerea ta cum si in ce fel il gestionezi. Asta n-ar trebui sa fie un impediment pentru nimeni atata timp cat relatia ta virtuala cu prietenii/partenerii de blogosfera este bazata pe respect reciproc.

♥ Daca odata ai fost mic in blogosfera si acum ai devenit un gigant nu e cazul sa uiti de unde ai plecat. Caci, atunci cand ai plecat tu de la nimic, cativa au avut placerea sa-ti dea o sansa. Asa ca da-le si altora aceeasi sansa. Nu vreau sa aud ca ti-au acordat-o ca erai za best. Nu cred. La inceput tatonam, scriem stangaci, ne dezechilibram dar nu suntem za best.

♥ Pornind de la ce scriam inainte adaug ca poti ignora pe cei care nu stiu sa scrie, de exemplu, romaneste, cu exceptia cazurilor in care au o scuza foarte bine argumentata. Si sunt multi care nu stiu dar si aceia care stiu dar nu se sinchisesc. Eu, insa, am dat, inainte de a-l pune pe ignore, o sansa. S-a dovedit ca a meritat. Exista si oameni care, din lene sau din graba, nu mai dau importanta semnelor de punctuatie, cratimelor, scriu la gramada (am judecat pe cineva gresit din aceasta pricina si am ajuns sa regret; persoana respectiva era director la un departament de credite, stia sa scrie de ma rupea la gramatica, desi eu am terminat, paradoxal, un liceu de filologie).

♥ Nu este o rusine sa postezi reclame. Ca te-a manat curiozitatea sa vezi care-i treaba cu Adsense-ul sau chiar ai nevoie bani sau ti-ai stabilit o prioritate, care functioneza dupa sintagma: time is money, nu ar trebuie sa fie considerata aceasta abordare noua a ta ca fiind o rusine.

♥ O alta chestie buna la un blog citit se refera la postari. Postarile, poate ca, ar trebuie sa fie scurte si concise. Uite aici, la ‘mnealui, exemplu de articole scrise, in putine cuvinte si cu idei cuprinzatoare. N-am procedat asa mereu si nici acum nu m-am invatat minte dar stiu cu cata rabdare ma inarmez ca sa citesc articole lungi la altii. :)) Insa o fac pentru ca imi place sa rasfoiesc pe indelete pe fiecare blogger.

♥ Si, daca tot vorbeam despre postari, doream sa mai completez cu faptul ca ar trebui abordate cu sinceritate. Adica un articol scris de tine, presarat cu impresii, idei si intamplari reale, imbracate intr-o manta de sinceritate, pot fi mai interesante decat daca fabulezi, cu exceptia cazurilor in care faci proza sau scrii poezie. De teama, de obisnuinta, de de toate, poti sa ajungi sa te afunzi in propria ta minciuna. Abordeaza deschis temele.

♥ Ca sa lamuresc si treaba cu limitele pana la care poti sa abordezi articolele mai personale, chiar ar trebui respectata o masura a misterului din jurul tau. Nu este chiar indicat sa te dezbraci in pielea goala. 😉

♥ Apoi ar mai fi de zis ca, daca vrei sa fii mai bun decat esti, trebuie sa scrii mereu, sa scrii despre orice, cu aceeasi sinceritate, sa scrii chiar daca nu ai chef, sa scrii mereu…

♥ Chiar daca ai impresia ca l-ai „ghicit” pe cel din spatele unui blog, incearca sa nu emiti judecati. E posibil sa te inseli flagrant. Sau poate ca nu. Faptul ca suntem oameni maturi presupune ca exista si o doza de intelepciune. Si, daca nu este intelepciune, este logica lucrurilor. Nu tot ce zboara se mananca. 😉 Fii atent la atentie nu la neatentie.

♥ Daca unii dintre voi ii cunoasteti pe altii personal si stiti lucruri compromitatoare, dati-i drumu’ la gura, scuipati tot…:))Opriti-va ca nu vreau sa stiu nimic despre astfel de lucruri legate de prietenii mei de blogosfera. Defapt astfel de manifestari nu ar trebui sa se intample at all!!! Respectul fata de celalalt ar trebui sa existe chiar daca va desparte o cearta sau orice altceva.

♥ Am invatat ce inseamna sa fii politicos. Cand esti mic, in perioada celor 7 ani de acasa, ti se inoculeaza ideea ca trebuie sa raspunzi unei formule de salut. Cand esti mic ti se mai explica si faptul ca nu este gresit, ba chiar indicat, sa fii primul care initiaza salutul. Intr-un cerc restrans de oameni, unde se cunosc unii pe altii, politetea este un atu al conduitei personale, pe care, observ ca multi l-au pierdut. In lumea blogosferei treburile ar trebui sa se petreaca asiderea. Daca vii sa ma saluti, indiferent sub ce formula (nu pomenesc de jignirile fara sens) iti raspund la comentariu, caci asa este frumos si asa demonstrez ca sunt un om elegant si educat. Desigur ca poate sa-mi scape un comentariu sau altul insa foarte rar si fara intentie. Si o dau exemplu pe Miha, care considera ca nu este un blogger prietenos. O lamuresc ca un blogger prietenos este acela care stie sa fie elegant. Iar ea a reusit, la un numar mare de comentarii, sa raspunda fiecaruia, fara rezerve, fara omisiuni. Pe mine m-a convins ca este un om educat. Exemple de acest gen sunt multe din cei pe care ii am la blogroll. Nu trebuie sa fie ca in cazul Mihaelei neaparat ci sa existe un „return the favour”.

♥ Un alt aspect, legat de aceasta tematica, care merita mentionat, este posibilitatea ca, in lipsa unui raspuns pe blogul personal, sa te infatisezi pe blogul interlocutorului si sa lasi urme ale prezentei tale sau chiar sa finalizezi discutia cu un comentariu. In orice fel s-ar produce feed-back-ul, eu consider ca trebuie sa se intample. Astfel depasesti judecatile la adresa ta, poate nemeritate.

♥ Mi se intampla sa mai citesc dar sa nu comentez. Nu inseamna decat ca poate n-am avut ce sa comentez sau, pur si simplu, n-am avut timp. Dar sunt acolo.

♥ Cand exista comentarii care nu se muleaza asteptarilor tale, in nici un caz, sa ignori pe respectivul. Raspunde. Dar nici nu te apuca sa-l scoti din „viata” ta doar pentru ca nu-ti canta in struna.

Sa spui Multumesc este un lucru rar. Ar trebui sa invatam sa spunem mai des.

♥ Si daca tot ziceam de „multumesc” blogul tau ar putea sa ajute multa lume. Daca cineva te solicita cu ajutorul, in spatele scenei, nu ezita sa il acorzi.

♥ Am constatat pe blogul lui sinsdesign un trend cam nesimtit, as indrazni sa zic. Sanziana a avut si are o perioada cam aglomerata, poate ca sunt si probleme in familie, poate este altceva, dar fata a cam rarit vizitele pe blogurile partenere astfel ca lumea a rarit si ea vizitele pe la ea. E mai usor, si voi stiti, sa arunci un articol decat sa ii citesti pe toti. Iar daca, compui articolul in timpul tau liber si aia a fost tot, atunci e de inteles. Trendul e cam asa: nu ma mai viziteaza, nici eu nu inteleg scuzele ei atata timp cat …nu ma viziteaza!!!!!:))) Mda, din pacate asta se intampla mai mereu. Cum a intrat sotul in coma, sotia isi vede de viitorul ei, chiar daca exista sanse sa se trezeasca odata ca niciodata, chiar daca prezenta ei ar putea sa-l ajute (wtf? sunt in coma?, ar zice el, nu pot sa ti-o mai trag, nici bani nu pot sa-ti mai dau! dar, pentru cat timp am facut-o, nu mai merit atentia ta?!). Hai ca o dau in balarii…

♥ Asa cum n-am abandonat-o pe Sinsdesign nici pe Tanaramamica n-am parasit-o, care, se pare ca n-a mai scris chiar deloc de cateva luni bune, nici pe Dana Androne sau pe OMGarby. Or fi ocupati si nu mai au timp de blog (poate patesc si eu la fel) dar de ce sa ii scot din blogroll? Nici nu ma deranjeaza. Postarile lor de pana la momentul zero sunt super utile si interesante. Asta e respectul meu nedeclarat pentru ideile lor.

♥ Pentru jigniri si altele asemanatoare eu zic ca stergerea comentariului cu pricina nu ma poate afecta pe mine mai mult decat il afecteaza pe cel care scrie, desi identitatea lui nu o cunoaste nimeni; aici nu stiu daca sa le sterg sau sa le las. Voi ce ziceti?

Respectati-va partenerul de blogosfera.

♥ Fiti ingaduitori cu ceilalti pentru ca veti avea intotdeauna de castigat.

♥AICI LAS LIBER…………………………………………SA COMPLETATI VOI RESTUL

Cum gandesc femeile?


Un subiect inspirat de o intrebare, pe care si-a pus-o Freud acum mult timp: Ce doresc femeile?. Raspunsul meu a fost: „Femeile vor mai mult decat ce poti da sau invers de ceea ce ai oferit deja.” Mi-a placut entuziasmul lui Ciobi fata in fata cu raspunsul meu.

Daca lumea barbatilor are impresia ca femeia este complicata si, daca nu este inteligibila, este „blonda”, ei bine, nu este nici complicata, nici blonda (cu unele exceptii, desigur). Femeia este ceea ce am scris mai sus. Doreste mai mult decat poti oferi. Iar daca i-ai anticipat micarile si i-ai oferit ceva  va dori inversul a ceea ce a primit. Daca stii aceste doua axiome vei intelege cat de simplu este traiul cu ea. 😉

Se concentreaza atat de tare pe scopul ei de a ajunge unde doreste incat se pot distinge cateva lipsuri in personalitatea si caracterul ei, chiar si din punct de vedere intelectual. Astfel ca, adesea, barbatii devin consternati cand aceasta reuseste sa rezolve o problema complicata desi logica si faptele ei n-au dat de inteles ca ar fi in stare sa o solutioneze.

Insa ceea ce doreste mereu este obtinut cu riscul de a lasa urme vizibile in sufletul si, adesea, creierii barbatilor. Pentru ca barbatii devin necontrolat de confuzi. Incep sa-si puna atatea intrebari incat se pierd in propriile lor calcule. Femeia nu este logica decat in lucrurile practice. Dar nici acolo. O actiune simpla, pentru barbati, este simpla si pentru femeie doar daca este la nivel mecanic. La nivel psihic, de logica, lucrurile se complica pentru femei in timp ce, pentru barbati, raman la fel de simple. Si nu pentru ca ar fi barbatii mai putin sau prea inteligenti ci pentru ca ei se elibereaza intotdeauna de balastru. 😉 Femeia pastreaza orice nimic, orice rahat si-l include in firul logic, de aceea se complica mult lucrurile.

Daca o intrebi ceva simplu va face un roman din raspunsul ei pentru ca nu stie sa fie concisa dar, mai mult, pentru ca detaliile fac conversatia sa curga mai usor. Asta se intampla intr-o lume in care n-ar fi nevoite sa cioparteasca atat de mult din personalitatea lor. Cum, evident, se trezesc in fusul realitatii si trebuie sa isi adapteze actiunile si reactiunile, atunci femeia devine si ea simpla …chiar prea concisa. Insa, in viata personala literatura verbala isi are locul special.

Daca ar fi sa ne gandim la ce gandesc ele lucrurile sunt necesare a se organiza intr-o singura directie. Adica, daca stii ce o framanta vei intelege ce gandeste si vei sti ce urmaresc. Dar nu cauta sa prinzi firul logic pentru ca te vei rataci cu siguranta. Cauta sa afli unde se opreste. La rezultatul final. Cum ziceam, barbatii vor depasi multe faze ale procesului de „fabricatie”, de cele mai multe ori ajungandu-se la concluzia ca gandesc mai repede decat femeile. Femeia va zabovi asupra unor detalii, nerelevante pentru barbati, dar importante in alte directii, pornind de la aceeasi problema esentiala. Cu alte cuvinte, femeia gandeste polivalent. Are capacitatea de a rezolva mental mai multe lucruri deodata. Desi exista un singur rezultat imediat. Ele se gandesc la mai multe situatii deodata. Sunteti jucatori de sah si cred ca stiti cum functioneaza sistemul mutarilor. Aici se afla raspunsul legat de modul in care gandesc femeile.

Daca nu ati inteles ce-am scris mai sus inseamna ca sunt femeia despre care vorbesc si mi-am atins scopul: am demonstrat ca am dreptate.:))

Daca ati inteles totusi inseamna ca nu este totul pierdut…😉

Cum iti educi copilul?


M-a framantat, inca de cand a inceput baiatul meu sa creasca si sa prinda forte pana la a se tine singur pe picioare, un aspect, pe care nu l-am gasit pomenit in discutiile cu diverse mamici live, nu mai pomenesc pe bloguri. Sinceritatea. Cat de deschis esti sa discuti despre copilul tau, despre atitudinea ta sau despre viata ta dupa nastere? Cat curaj ai sa fii sincer? Cu ce ajuta blogul tau alte mamici care au bebelusI?

Am visat mereu sa ajut pe unul si altul. Probabil ca am facut-o in multe feluri. Despre unele stiu, despre altele nu am idee. Era un film interesant pe ecrane despre un pusti care inventase un sistem care avea menirea sa ajute, ca intr-o piramida, oamenii din jurul sau. Nu mai stiu cum se numea dar sigur stiti despre ce vorbesc. Asa vad si eu lucrurile cu acest blog. Daca tot scriu de ce sa nu pun pe tava povestea reala? Am copiat insa, fara sa vreau, de teama, acelasi trend: doar lucrurile frumoase merita a fi pomenite. Dar de ce?

Cand i-am dat baiatului meu prima palma m-am speriat eu mai tare decat el. Dar s-a intamplat si m-a durut enorm. Am plans cu el odata. Parca mi-am rupt din suflet si l-am calcat in picioare. A doua oara durerea era mai estompata. Dar l-am luat in brate si a plans mai putin. Palmele nu s-au oprit aici. Dar nu l-am lovit pentru ca n-aveam altceva de facut ci pentru ca am avut motive, pe care i le-am explicat copilului de fiecare data. M-am lovit de tacere atunci cand a dat prima palma. Toate mamele se dadeau lovite. Am crezut ca eu am ceva probleme. Dar am realizat mai tarziu ca lumea nu recunoaste de frica. am data peste mamici care n-ar fi sus asa ceva in gura mare. Dar lucrurile astea sunt necesare…

Cineva imi spunea ca un copil isi iubeste mama, fie rea sau buna. Nu-i adevarat! Daca al tau copil nu primeste o explicatie logica pentru fiecare actiune sau atitudine pe care ai abordat-o iti va arata tratamentul pe care il meriti. Ei nu sunt diplomati, nu stiu sa se prefaca. Astfel ca te vei trezi cu un copil frustrat si tu vei fi singurul vinovat. Ba mai mult va fi indaratnic in toate demersurile tale. Un psiholog va spune ca unui copil trebuie doar sa-i dai explicatii cu voce calda pentru ca ei inteleg orice. De acord. Dar ca bataia duce la o deviere de comportament pe care o corectezi foarte greu sau devin traumatizati. Si aici, cel mai adesea, e vorba de incapatanarea in a face cum i se cere. Gresit. O palma, o „bataitza”, aplicate copilului la momentul la care a gresit, corelate cu o dezbatere foarte bine punctata, se vor inradacina in mintea copilului ca o actiune negativa si nedorita. Astfel ca el se va feri sa repete, nu dupa prima abatere, dar de la a treia, cu siguranta.

Eu am crescut intr-un sistem destul de sanatos. Cumva am inteles, copil fiind, ca ceea ce se intampla atunci era spre binele meu. Ca refuzam sa si recunosc asta tinea doar de inversunarea proprie varstei. Am numit sistemul, ceva mai tarziu, „politistul rau si politistul bun”. Cand faceam o nazbatie mama era cea care se infierbanta si pornea in cruciada bataii. Doar ca, atunci cand era tata de fata, adica politistul bun, scapam de ciufuleala si primeam doar o mustrare. A ramas proverbiala expresia: „Lasa, copilul!”. Insa au fost cazuri in care, chiar si tata se supara si ajungeam sa fiu in bataia curelei. Dar stiti ce? Am priceput abia atunci, cand cel care ma apara mai mereu de batai si acum imi aplica una, cat de grava era situatia. Am priceput cat de serioasa era situatia si ca era necesara o schimbare de comportament din partea mea.

Uneori stateam la televizor toti si urmaream cu interes cate o emisiune. Deodata ma trezeam cu o palma peste ceafa. Bineinteles ca ma revoltam. Mama imi raspundea fix acelasi lucru: „Preventiv, mama, preventiv!”. Acel preventiv mi-a prins bine mai tarziu. Cand simteam ca urmeaza sa o fac lata imi aminteam acea palma peste ceafa.

Pe la 14 ani am fumat primele mele tigari. O vreme pe ascuns. Insa, intr-o zi m-am dus la piata cu niste bani, am cumparat ce aveam de luat si, cand m-am intors acasa am realizat, impreuna cu mama, ca lipseau multi bani. Se pare ca in abureala acelor tigari n-am fostin stare sa iau restul corect. Asa ca am recunoscut starea de fapt, adica cea legata de fumat. Am primit o palma zdravana. A fost prima palma careia nu i-am reactionat. O meritam. Au urmat zile de chin pentru mama. In dorinta ei de a-mi arata ca vrea sa ma ajute m-a incurajat sa fumez dar din ce in ce mai putin pana reusesc sa renunt definitiv. Si, de fiecare data, de fata cu ea. Asta n-a fost prea placut. Rusinea m-a facut sa dau uitarii naravul pe care il imprumutasem din mediul nesanatos de prieteni.

Fiecare dintre noi am trait cu palmele sau cu tipetele parintilor. Avem curaj sa recunoastem ca ne-a prins bine. Dar nu sa recunoastem ca educatia primita de noi, aplicata copilului nostru, este la fel de benefica. O stim dar ne este teama.

Cu noua lege care se va aplica nu stiu cand, legata de interzicerea batailor aplicate copilului, o sa fim din ce in ce mai inspaimantati. Nu este lumea in care am trait noi. Nu este lumea in care vreau sa creasca al meu copil. Maine o sa te loveasca el pentru ca n-ai putut sa o faci tu la timp. Respectul si buna crestere se castica cu VORBA BUNA SI O PALMA atunci CAND ESTE CAZUL.

Imi amintesc o vorba, pe care nu o pricepeam cand eram micutza: „Unde da mama, creste!”. Ma intrebam ce anume sa creasca? Azi stiu sa spun ca e vorba de RESPECT SI BUNA CRESTERE.

Deci este vital sa castigi puncte in educatia copilului prin aplicarea unor palme atunci cand este absolut necesar. Nu tot timpul. Si, intotdeauna, sa explici ceea ce ai facut si motivul. Daca nu o faci copilul va fi debusolat si va reactiona refractar.

Posibil ca multa lume sa ma contrazica sau sa nu ma bage in seama. Este alegea si parerea voastra cum vreti sa procedati. Dar e important sa nu cadem victime propriilor copii (nu ma refer la violenta fizica, cat la cea verbala).

Deja copiii sunt foarte obraznici multumita unei educatii aflata in spectrul noii ordini legislative, ce va veni curand si la noi.


Anestezie cu un film bun


Ce-ar fi sa te duci la spital sa nasti si, in loc de anestezie pentru cezariana, urmaresti, sa zicem, un film de actiune? Matrix? IP Man? Sau un documentar despre, stiu eu?! Balene? Nu e rea ideea. Pe cuvant de pionier. Exista un anume Nick Pace, anestezist de meserie, care s-a inspirat dintr-o intamplare personala si iata ce a iesit. Ca sa extrapolez nitel…ma gandesc la exceptionalul nostru epidemiolog, Vasile Velea de la Spitalul Clinic de Urgenţă de Oftalmologie Bucureşti, care s-a sinucis. Considerand ca are motive suficiente a realizat ca asta e solutia singulara. Va zic: pacat! Pacat ca a ajuns aici. Ma gandesc cu seriozitate ca, in pofida problemelor personale, poti sa te adancesti in munca ca sa uiti ce te framanta. Si, dupa un timp, se rezolva unele lucruri de la sine. Si, mai mult, ajungi sa fii nu doar extrem de eficient la locul de munca dar poti sa progresezi, sa aduci un aport substantial departamentului in care te desfasori, descoperind lucruri noi sau, in cazul anestezistului, inventand metode „ot of  box”.

In conditiile in care Basescu ne „opereaza” pe viu ce-ar treebui sa primim ca anestezic? Aici ce solutie avem?

De ce purtam verigheta pe al patrulea deget…


Nu m-am gandit ca ar putea fi o explicatie atat de simpla. Si usor de testat.

Intotdeauna m-am intrebat de ce verigheta se poarta pe al patrulea deget. Chinezii au o explicatie foarte frumoasa. Se crede ca fiecare deget al mainii reprezinta persoanele din viata ta. Degetul mare reprezinta parintii, aratatorul – fratii, mijlociul – pe tine insuti, inelarul reprezinta sufletul pereche si degetul mic – copiii.

Acum aseaza-ti degetele ca in poza alaturata.

Pune-ti mainile fata in fata, indoaie degetele mijlocii si lipeste-le, apoi apropie varfurile celorlalte degete.

Incearca sa desparti degetele mari, care reprezinta parintii. Vei putea pentru ca destinul parintilor nu este sa traiasca cu tine pentru tot restul vietii. Te vor parasi mai devreme sau mai tarziu.

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele aratatoare, care reprezinta fratii. Vei putea pentru ca destinul fratilor este sa-si creeze propria familie si sa-si traiasca propriile vieti.

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele mici, care reprezinta copiii. Vei putea pentru ca copiii vor creste, se vor casatori si isi vor trai propria viata.

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti inelarele, care reprezinta partenerul de viata. Nu vei putea pentru ca destinul sotului si al sotiei este sa ramana impreuna pentru toata viata.

Stiati ca tipatul nostru…


Am primit acest suflu filozofic pe mail si m-am tot gandit la modul in care inimile noastre reusesc sa prinda viata proprie…noi, reactionand dupa cum ne dicteaza simtamintele generate de aceasta, fara sa realizam cum am ajuns sa actionam atat de …ciudat.

” Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

– De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

– Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

– Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul

– Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

– Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

– Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”

Mahatma Ghandi

Calculul pensiei…unde se duc banii?


Am dat peste aceasta insiruire, de calcule ale pensiei, pe mail. Calculul este facut grosso-modo asa ca nu-i sariti lui nenea, de-a scris, in cap. Important este rezultatul final…unde se duc banii tai de pensie? Defapt stim cu siguranta, daca nu stim, banuim, daca nu banuim suntem tampiti…asa va zic! Poftim „calculelele”:

Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum).

Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei.

Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura – să presupunem! – multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.

Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei.

Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România.

Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni. Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei,218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. Unde se duc banii ăştia? Ce se întâmplă cu ei? Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară?

De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel? Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare? Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de politicieni?

sursa – e-mail

Ce suflet avem noi?!


Ma dusei in week-end la tara, undeva la Varbilau, o zona dementiala, aer curat, prea tare pentru mine, care inghit zeci de noxe zilnic. Frumoasa vreme am prins, nu tot timpul dar a mers si-asa. Insa in afara de statul la aer cateva zile n-am facut nimic. Poate cateva poze ca sa marcam bine fiecare moment trait.

Asa ca, la un moment dat, ne-am urcat in masina si-am dat la pedala spre Poiana Brasov, pe care nici acum n-am ajuns s-o vad. Sper doar sa-mi zica cineva ca nu-i mare branza si ca nu-i cazul sa ma ambalez sa ajung acolo. Dar, cum doar barbata-miu ma sacaie sa renunt, na, ca ma ambitionez sa o fac!

Cum n-am ajuns la Poiana ne-am oprit pe drum sa fac cateva poze drumului, catre autostrada, marginita de o padure de-o parte si alta.Apoi lanului de grau din apropiere…

Citeam postul lui ‘mnealui si m-am gandit mult daca sa scriu despre intamplarea acestei calatorii de week-end, respectiv despre intalnirea cu cei trei prichindei…si iata ca scriu pana la urma, lasand la urma o intrebare care m-a urmarit pana azi si, posibil, sa mai fie si zilele urmatoare pe creierii mei.

Facand pozele locurilor am zarit o carare asfaltata, la marginea drumului, care ducea catre o cruce.

Alaturi, asezati intr-o lada, trei catelusi. Sa fi avut o zi sau doua. Mama puilor se agita derutata pe langa noi. Pana la urma a fugit speriata catre inima padurii. Asa ca n-am avut timp sa-i fac o poza sa va arat cum poate sa arate o catelusa…n-ai fi zis ca este mama puilor, arata de parca ea insasi era un pui. Teribila imagine, va zic! Am pus mana pe pui sa vad daca sunt in viata. Cum i-am atins au inceput sa tremure. Cred ca deranjasem spiritele. M-am verificat de mancare prin masina. Nimic. Desigur pentru mama catea. Pentru aia mici n-aveam ce sa fac. Doar sa le pun un cearsaf sa-i feresc de curentii de aer rece. Am luat fiarele alea de pe margini si am asezat cearsaful pe laturile lazii. Cat faceam eu astea toate ma batea gandul sa-i iau la „conac” dar ce naiba sa le fac? A doua zi plecam. Un spray deparazintant n-aveam caci erau plini de paduchi, dar plini…ca a trebuit sa ma dezbrac la bluza ca sa-i verific de probleme. Va zic: aveam lacrimi in ochi cand am plecat. Sotul ma tragea de maneca sa plec, sa-i las ca n-avem cum sa-i ajutam. Pana la urma aveam nevoie si de mama lor…macar le dadea lapte. Dar cateaua …ia-o de unde nu-i…Unde sa-i punem? La curte aveam ceva de mers…iar acolo cine sa aiba grija de ei? Caci oamenii aia abia isi iau un caine la curte. Trateaza cainii de parca-s ciumati.Iar acasa la conac ma astepta Stefan. Il expuneam la cine stie ce boli din cauza micilor paduchi si cine mai stie ce mai aveau. Eram constienta de treburile astea dar e foarte greu…Cand eram mica orice pui prindeam bolnavior trebuia sa-l iau acasa sa-l fac bine. Aveam mereu acasa un spray. Ai mei parinti se pregatisera serios caci stiau ce „pericol” sunt pentru mine. :))

Pe drum iar am plans si am stat cu gandul la ei. Ce-ati fi facut voi?

Si-asa mi-am amintit cum gasisera niste prieteni, alta data, o catelusa pe un drum de munte, plin de gropi, praf si pietris pe alocuri. Plecau de la curtea conacului si se indreptam spre o destinatie aiurea. Noi aveam sa venim ceva mai tarziu pe acelasi drum. Ne-au sunat sa ne zica de catelusa…si cei doi sau trei pui abia nascuti. Pe marginea drumului. Atunci i-am condamnat ca n-au facut ceva. Caci, cand am ajuns noi pe drumul ala, erau morti iar catelusa ii tragea pe toti dupa ea din mijlocul drumului. Va jur ca n-am vazut asa ceva. A stat in fata masinii noastre (noi ne oprisem sa vedem daca mai sunt in viata si sa ii luam, eu eram decisa) sa nu plecam pana nu-i ajutam puii. Ii lua in bot si ii aseza pe margine si scheuna. I-am dat paine si ceva carne. Nu s-a atins de ea. Ne indemna sa luam puii sa le facem ceva…Va jur ca nu mai traisem asa ceva. Atata tristete. Dar nu stiu daca ea realiza ca sunt morti. Nu stiu, zau!

Am concluzionat pe drum, printre lacrimi, ca avem suflete negre…ca suntem prea rationali si asa ne pierdem orice simt de bun simt. Ca mai bine ramanea copil si zaceam in prostia mea, in necunostiinta de cauza si faceam ce trebuia.

Cu cat crestem devenim, nu mai intelepti, nu mai indulgenti, ci obtuzi.

De la lume adunate…si tot la lume date (partea a treia)


(31) N-am facut decat o pauza caci mai am ceva drum de strabatut. Cum as putea sa ma opresc cand exista atata frumusete in toate lucrurile si-n oameni? Cum as putea? Sunt fermecata de muzica pe care am sadit-o adanc in inimile noastre, de fotografie, care te incarca de energie intr-un fel miraculos, de jocurile nevinovate, de linia de normalitate, pe care incercam sa o atingem cand totul tinde sa se prabuseasca, de abordarea selectiva a lucrurilor importante si prioretizarea lor, de transformarea acestor lucruri si fapte in informatii oferite celorlalti spre cunoastere, de locurile pe care le intiparesti adanc in suflet, de inimile calde, care stiu sa iubeasca copii, cainii si pisicutele si orice alta fiinta neajutorata, si nu doar, sa le ofere adapost atunci cand par a fi ale nimanui.

Vreau sa scriu necontenit despre realitatea ca un vis, pe care o traim zi de zi, despre decizia de a ne intoarce in acelasi loc, despre momentele unice, care nu se mai intorc, dar care se transforma continuu, despre experiente, pe care iti doresti din suflet sa le repeti…

Deci ajustati-va monitoarele caci voi veni sa va scriu despre toate acestea dar si despre beneficiile apei pentru minte si corpului nostru, despre toate uleiurile si cremele, care dau corpului viata, caci nu trebuie sa avem doar o minte sanatoasa dar si un corp care sa urle cat poate cat de bine se simte…

Asa ca va multumesc ca existati si…stati aproape!

Cat de mare este valoarea ta


M-am gandit adesea care este valoarea mea. N-am gasit un raspuns, asemeni acestui tanar. Si totusi exista. Uneori nu realizam ca rostul nostru pe acest taram a fost bine determinat. De murit murim cand este momentul. De trait traim cand este clipa noastra. Fiecare intamplare este desprinsa dintr-un sir de evenimente, in care noi suntem eroi. Ca stim sau nu acest lucru…noi chiar suntem eroi. Schimbam vieti, miscam o stanca din locul ei, dam florilor mireasma iar cantecul vine din noi. Nu suntem mici ci giganti intr-un univers ingust.


Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
– Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
– Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea. Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
– Daca m-ai putea ajuta tu pe mine poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
– As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
– Bine, incuviinta batranul intelept.

Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
– Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

… Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
– Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
– Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alearga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.

Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
– Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul.
– Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
– Ia loc, te rog – ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
– Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra.

Femeile trecute de 30 de ani



de Andy Rooney, CBS

Pe masura ce  inaintez in varsta, apreciez cel mai mult femeile trecute de 30 de ani. O femeie trecuta de 30 de ani nu te  va trezi niciodata la miezul noptii sa te intrebe la ce te gandesti. Ei nu-i pasa  la ce te gandesti. Daca o femeie trecuta de 30 nu vrea sa urmareasca un meci, nu sta prin preajma miorlaindu-se. Face ceva ce chiar isi doreste sa faca. Si de  obicei e vorba de ceva mult mai interesant.

O femeie trecuta de 30 se cunoaste suficient pe ea insasi ca sa fie sigura de cine este, ce este, ce vrea si de la cine. Sunt putine femei  trecute de 30 carora le pasa de ce-ai putea gandi despre ele sau despre ce fac.

Femeile trecute de 30 au o mare demnitate. Rareori se apuca sa tipe la tine la opera sau in mijlocul unui restaurant foarte scump. Desigur, daca o meriti, nu ezita sa traga in tine.

Femeile trecute de 30 de ani sunt generoase cu laudele, deseori nemeritate. Ele stiu cum e sa nu fii apreciat. O femeie peste 30 are incredere sa te prezinte prietenelor ei. Una mai tanara cuplata cu un barbat isi ignora deseori chiar si cele mai bune prietene pentru ca nu are incredere sa le aduca in preajma lui. Celor peste 30 nu le prea pasa daca esti atras de prietenele ei pentru ca stie ca ele nu o vor trada.

Femeile devin medium pe masura ce imbatranesc. Niciodata nu trebuie sa-ti martusisesti pacatele unei femei peste 30. Ele stiu intotdeauna. O femeie trecuta de 30 arata bine purtand un ruj rosu stralucitor. Asta nu e  valabila si pentru una mai tanara. O data ce a trecut de un rid sau doua, o femeie peste 30  este de departe mai sexy decat omoloaga sa mai tanara.

Femeile de peste 30 de ani sunt deschise si oneste. Ele  iti vor spune  imediat daca esti un ticalos sau te porti ca un ticalos. Niciodata nu trebuie sa te intrebi cam pe unde te situezi in relatia cu ele.

Da, pretuim femeile trecute de 30 de ani pentru o multime de motive. Din pacate, nu e reciproc. Pentru fiecare femeie uluitoare, inteligenta si fierbinte, trecuta de 30 de ani, exista o relicva cu chelie si burta in pantaloni galbeni facandu-se de ras alaturi de o chelnerita in varsta de 22 de ani.

Doamnelor, imi cer scuze. Iar pt toti barbatii care au spus “de ce sa cumperi vaca cand poti avea laptele gratis” pt a-si justifica burlacia un update la zi: astazi 80% din femei sunt impotriva casatoriei. De ce? Au realizat ca nu merita sa cumpere tot porcul pt un carnat mic.

Ce este fericirea?


Iata ca cineva a pus aceasta intrebare si n-am avut cuvintele la mine. Defapt n-am reusit sa gasesc raspuns pana acum. Nici nu stiu daca exista unul. Definitia este ambigua si depinde de fiecare cum o intelege. O  intuim asa cum procedam cand ne intebam ce este dincolo de moarte…

Fericirea este zambetul florilor, scaldat in razele diafane ale soarelui.

Fericirea este fluturele salbatic asezat in palma ta.

Fericirea este visul din iarna cea apriga.

Fericirea este lumanarea a carei flacara straluceste in intunericul cel mai adanc.

Si Primaria cand isi ia amenda?


O intrebare fireasca si pe buzele tuturor. Cel putin cei care au avut istoria lor cu Primaria si-au cules cu grija oasele de pe jos dupa ce i-a lovit. Am auzit o poveste in targ despre lenea cu care se rezolva anumite situatii date. Uneori lene, alteori in ritmul in care ochiul mortului se agita nerabdator sa se deschida…

Iata cum a fost:

Un domn intreprinzator si-a luat teren si pune de un magazinel chiar la sosea. In spate, se gandea el, trebuie ridicata si o casuta, una modesta. Locatie: undeva in Bucuresti.

Pe cand, casuta incepuse sa se ridice, in fata magazinului, langa trotuar, pe unde se parcheaza masini sau mai trec pietoni, care isterici ocolesc masini parcate pe trotuar (cred ca recunoasteti the big picture), primaria face o gaura in asfalt cam de doua guri de canal. Normal ca treaba a durat, adida pana s-au rezolvat problemele subterane …insa groapa ramane. Acum omul nostru s-a ridicat in picioare si-a inceput sa se enerveze. Furnizorii, clientii, potentialii clienti se grabeau sa faca, cale intoarsa. Afacerea mergea prost si groapa era factorul decisiv. Asa ca a facut sesizari…apoi plangeri, sesizari si plangeri…cateva bucati la numar, ca nu mai stia nici omul nostru cate…

Au venit niste baieti sa zica sa stea cuminte ca se rezolva. Timpul trecea si domnul s-a decis intr-un final apoteotic ca puna dop la groapa. „Din banii mei bag o basculanta cu beton si gata-i! Rezolvam treaba primariei din banii mei, pai ce sa-i facem? zicea domnul intreprinzator. Groapa se astupa. Toata lumea fericita. In afara de primarie. Care s-a sesizat si pac amenda: 2000 RON. La domnul intreprinzator. Si, daca ai inceput sa faci si casa in spatele magazinului  si n-ai inca autorizatie de constructie, ce faci? Platesti amenda.

Dar treaba nefacuta la timp, nefacuta punct sau neterminata a primariei cu cat este amendata?

Hai sa vorbim despre…nimic


Cand ne angajam intr-o discutie, disputa sau dam cale unor ganduri pe raboj, ne fluiera doar vantul prin minte caci avem impresia ca vorbim despre orice, cu mare importanta, dar defapt e despre NIMIC. Ce-ar fi daca am vorbi despre CEVA? Dar cum sa ajungem sa descifram care este acel CEVA despre care sa ne avantam in coloniala dialogului?

Cineva dadea sfat pretios despre ceea ce vrem sa graim. Adica daca vrei sa cuvantezi dai drumul la porumbel pe calea aerului si va ajunge domestica pasare la interlocutor. Acesta va receptiona mesajul fractionat, nu pentru ca n-ar avea capacitatea de a asimila tot, ci pentru ca al lui creier stabileste, fara consimtamantul lui, ce anume este de cules din acele informatii, in functie de ceea ce stie a fi semnificativ.

Deci nu este despre CEVA ci despre CUM. Cat de atenti suntem la ceea ce se vorbeste sau scrie fiecare ca sa energizam dialogul pe aceeasi tema, nu sa deviem de la subiect, vorbind impreuna si intelegandu-ne separat.

Avantul nostru mecanic ramane sa raspunda la intrebare dar raspunsul vine paralel cu subiectul. Fiecare se gandeste la CEVA, care devine NIMIC in contextul dat. Deci vorbim fiecare despre ce ne doare sau ne multumeste, luand, printr-un  automatism incrustat pe creier, cuvantul din fraza celuilalt. Il transformam si-l implicam intr-un accident de cuvinte nerostite, refulate undeva in subconstient, si le stimulam intr-un dialog-monolog. Dar si cel care a initiat dialogul-monolog merge pe acelasi mecanism automatism si, apoteotic, fiecare incheie cu un suspin de incredere in sine ca dialogul a avut succes.

Maine, cand te rastorni pe canapea si iti amintesti despre ce a fost vorba, te intrebi: despre ce vorbeam?

Am trait s-o vad si p-asta…blogroll la subsol


Nu ca vreau sa fiu acida in vreun fel anume ci sa ma edific cum e cu asezarea blogroll-ului. Tocmai ce avusei o discutie cu cineva despre aceasta tema, persoana care si-o facut blogroll-ul sa sada la futar, adica footer, na,  si mi-am aruncat un ochi la alt blog, intamplator si, ce sa vaz, acelasi futer umplut pretentios cu bloggeri. O sa fie un trend, este deja? Nu inteleg. O fi treaba de economie de spatiu. Asa am explicat schema cu subsolul. Dar, totusi, tu blogar de rand, care te vezi acolo in jos de pagina, cum te simti? Ca eu am o presimteala de jignire. Caci pare sa fii desconsiderat oarescum acolosha.

Apoi cine se uita la subsol? Daca nu-i carte, unde, de bine de rau, mai stii si tu ca apare o adnotare, ceva…dar asa…sa pui un nume?! E aceeasi treaba ca la o intalnire de afaceri, cand, in loc sa folosesti sala de conferinte, intri in camera femeii de serviciu…cum e? ca sa pricep…ca nu pricep…poate sunt mai prafuita, ca, de, am ceva ani si, cu cat sunt mai multi, devii nitel mai obtuz.