Nu stiu altii cum sunt…


Despre mandretea mea n-am scris mai nimic, nu pentru ca n-ar fi ceva de scris, ci pentru ca am evitat. Motivele sunt mai mult decat evidente. Dar am vazut ca multa lume se desfasoara gratios la capitolul copii. Fara a face vreo ironie. Sunt chiar bucurosi peste masura ca au au bebe si nu se sfiesc sa o arate. Nu pot sa spun ca n-as fi si eu fericita. E doar acea teama pe care o dezvolti puternic chiar cand ai copil. Exista o viata de care esti responsabil si orice rau, chiar si energetic, :), dupa cum stim cu totii in ce lume traim si ca orice este posibil, care s-ar putea abate asupra ei, iti da de gandit mai mult si incerci sa fii protectiv.

M-am decis sa scriu un jurnal micutului inca de cand s-a nascut. Asa ca am strans 3 caiete-jurnal si m-am gandit sa le postez pe blogul puiutului meu.

Despre momentele importante, despre raceli si cum ne-am vindecat, despre peripetiile cu el si, mai ales, despre acele tips and tricks, pe care toata lumea le cauta cu disperare cand se lovesc de diversele frecusuri minore legate de copil. M-am gandit mult si am realizat ca asta este cea mai buna treaba posibil. Un blog al micutului. Ofcourse e mult de lucru. Va mai dura. Oricum mai am cate ceva de facut si p-aici. Dar le luam pe rand si cu rabdare ca nu ne grabim nicaieri.

***

Si asa de inceput de drum pe calea internetului pentru piticul nostru am sa povestesc cate ceva.

Cu cateva luni in urma piticul meu a patentat o noua metoda de a deschide iaurtelul. Stiti ala mic si acoperit cu hartie dublata de poleiala pe dinauntru? Ei piticu a insfacat cutia cu manutele lui mici s-a apucat sa-si incerce noii dinti in plastic. Cum nu mergea a intors cutia pana a nimerit hartia. S-a chinuit putin si iata ca dintii si-au facut loc inauntru. S-a intins pe spate si da-i la lins iaurtul pe gaura de-o facuse. M-am prapadit de ras. He is really resourcefull.

Dupa mai multe zile treaba era deja dezvoltata. Iaurtul cu lingurita era old habbit. Care murise la inventarea noii tehnologii de desfacere. Asa ca acum isi ia iaurtul si da-i gauriciul. Dupa care papa cu pofta pana se satura. Desigur ca nu suge intr-una la iaurt pana il termina. O pauza la fiecare doua, trei inghitituri e binevenita. Astfel ca in pauza e indicat sa mai curga si pe jos iaurt. Pana la urma tre sa fim din cand in cand si darnici. Dar, intr-o seara, cand tati a venit acasa…si se potrivea cu momentul in care piticul isi hranise prietenii imaginari…ma pun pe ras caci tati nimereste fix unde nu trebuie. Si-l auzi exclamand:”Am calcat intr-o chestie lipicioasa si alba!”. Dupa multe banuieli ale sotului asupra mea se lamureste totul …descopera ca piticu inca mai are „arma crimei” in maini.

Intr-o alta ipostaza distractiva il puteam urmari frecvent pe pitic, respectiv atunci cand se ascundea cu cateva obiecte gasite pe unde apuca si se afunda acolo unde era mai intuneric. Iar cand il prindem in flagrant il vedeai cum rade cu gura pan’ la urechi si-si ascundea obiectul furat. Si asta pentru ca stie, caci cine crede ca un copil nu intelege, atunci sa mai verifice inca o data, ca nu are voie sa subtilizeze anumite obiecte din casa. Si, sa dea naiba, daca nu exact p-ale le cauta. Desigur, daca n-ati inteles inca, jucariile, care stau in pozitii porno, prin patutul lui de bebe sau pe toata mocheta din dormitor, nu sunt clintite un centimetru si asta pentru ca piticu adora ce este interzis nu ce este permis. Noi cumparam mereu jucarele si sunt debarasate imediat dupa ce le desfacem. Normal. Avem un copil care se plictiseste mai rau ca noi. Vrea nou, colorat sau cu sistem de inchidere/deschidere, alaturat unui zgomot produs de acel instrument. Adica desigur, ati ghicit, obiectele noastre de uz caci alea sunt de nasul lui.

Telecomanda este deja incadrata la categoria :”seen that, done that!”. Nu mai este asa o chestie cool daca stie sa desfaca capacelul unde stau bateriile. Stie ca stau bateriile acolo si mai stie ca nu le mai vede pentru ca le scot, moment pe care il urmareste foarte atent. Si aici intervine plictisul. Why bother cautand sa se joace cu telecomanda daca n-are baterii? Caci e nasol sa n-ai cum sa manevrezi obiectul cu pricina cum fac parintii, adica uitandu-se la televizor si asteptand sa se schimbe canalele (cred ca el vrea doar sa vada ca se schimba ceva la aparat, facand legatura cu televizorul, la care se si uita dupa ce apasa pe butoane, altfel oricum nu intelege ce-i ala canal, dar, mai stii?!!).

Nu stiu cum va fi la gradi sau la scoala dar de pe acum este smecher rau. Apai cand se decide el ca e vremea de joaca face o chestie care, observa el, ma enerveaza. Ia un obiect, se aseaza la mine in brate, se joaca cateva minute dupa care il arunca pe jos si asteapta. Eu, prima data, i-am explicat cu blandete ca il iau de jos dar vreau sa fie mai atent (chiar intelege!!!:)), ii dau obiectul dupa care, cu miscare abila, pac pe jos. Ma uit la el, la obiect si il ridic pe ultimul de jos, desigur dandu-i-l piticului. El se uita la mine, rade, si fara sa arunce o privire pe unde ii „scapa” jucaria, o arunca dinnou, si incepe sa rada in hohote. In timp ce eu fierb. Iar il iau…si tot asa de cateva ori pana ii dau drumul pe jos si-l indrum sa-si ridice jucaria. O ia si, razand la mine, pleaca sa mai cloceasca ceva. Ca ce poate sa faca ca sa fie in centrul atentiei permanent?!!:)))

Ii place sa ne dam peste cap. Stie deja cum trebuie sa se aseze (adica in pozitia A-ului) si asteapta ca eu sa-i dau picioarele peste cap. Sa vedeti voi ce haios e cand rade! Apoi ii place sa umble la laptop-ul lui ta-su (care sta asezat pe un scaun langa pat). Si vine tiptil si zbusht pe taste, care sunt asa de rahitic lipite ca ti-e si teama sa umbli mai „brutal” cu ele. Dar piticu sare oricum (ca ce stie ce-i cu piesele alea asa mici si firave?!)sa le scoata. Mai merge si cablul de retea smuls putin. E un adevarat arsenal de jucarii pentru pitic. Dar, poanta e ca, ta-su il da la o parte si-i explica frumos ca n-are voie. El se face ca pleaca trist si, cand ajunge la usa, se intoarce, verifica daca tati e atent, si daca nu-i, zbust pe laptop. Mai nou ta-su sta la panda. Adica se aseaza cumva sa-l prinda si piticu stie pozitia. Asa ca se duce incet, cand vede ca e rost, sa puna mana, dar cand se da jos ta-su la el, fuge pe usa razand cu pofta. Apoi se ascunde dupa usa si asteapta pana il surprinde in offside…si tot asa…

Daca aveati impresia ca trebuie sa-i luati jucarii noi si pentru ca va costa prea mult, va intristati ca nu puteti sa-l bucurati pe micutul vostru, exista intotdeauna resurse. Iata ca luasem de la IKEA doua funduri de lemn rotative. Foarte faine. Cum unul era dispensabil l-am pus pe piticu pe rotativa si da-i invarteala. Cat ii place…

Ei, si cam atat azi…pe data viitoare….

Anunțuri

7 gânduri despre „Nu stiu altii cum sunt…

  1. E clar cat esti de topita fata de mandretea ta.A fost tare metoda cu iaurtul.De fapt l-am remarcat pe Face…unde si-a pus o masca de ten.Atentie insa ca este la o varsta distrugatoare.Sa va fie bine.Dan

    • Deja am un ap foto cu optiunea respectiva. Ei, am facut o colectie de filme si poze destul de mare. M-am abandonat tuturor proiectelor in curs si am omis sa fac o chestie dragutza cu filmele alea. Doream sa fac cu cantecel cu Stef in „videoclip”, cu muzica de fundal realizata intr-un program special amestecata cu vocea lui. Un mix muzical super dragut. O sa ma apuc in curand…:) Mai tii minte baietelul ala care canta „Se dur dur e tu bebe”(nu stiu franceza asa ca scuza-ma daca am scris gresit)? Ceva in genul ala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s