Jurnal…de spital – al treilea capitol


Si iata-ne in rezerva. Ne-am facut comozi. Ma rog, cat se poate sa faci acest lucru intr-o camera cat camara noastra de iarna. Cand intri in rezerva usa se deschide la limita de a lovi un mic sifonier, asezat pe stanga. Trebuie sa specific, inainte de toate, ca aceasta rezerva imi izbea fluzul vizual cu imaginea din tara liliputanilor. O chiuveta alba cu o mica oglinda deasupra. Ce mai, frate, m-au dat pe spate si m-am si rostogolit cand am zarit oglinda. Si…in timpul procesului de rostogolire…ne terminat… am dat cu capu’ de pat…o chestie de mare simt artistic. Adica…m-am tot gandit cand l-am zarit…daca este special plasat din cauza de spatiu stramt…atunci inteleg. Dar daca se astepta cineva ca eu sa pot dormi cu copilul meu de nici o luna …in acel pat…era beat. Poate ca s-au gandit ca vine copilul si se „cazeaza” singur in rezerva. Ca-n Home Alone. Desigur…ar putea sa vina explicatia ca un fulger in ureche: „ai venit la spital…nu la hotel!!!”. Mda, asa e dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu pedepsita pentru ca tot regulile spitalului imi impun sa stau la „repaos” tocmai aici. Un gemulet, ca cel din casuta piticilor, bineinteles, nu oricum, ci din termopan, lasa curentul sa se strecoare nestingherit inauntru. Aici nu aveam ce sa reprosez, doar cunosc cum isi executa traba „mesriasii” de profil. Si venea cu indrazneala…spre pat. Pana si curentul isi platise spaga de rigoare…ca sa intre in spital. Un resou statea la marginea patului dar …pacat…nu simteam in nici un fel siguranta ca o sa mai iesim vii. Asa ca il lasam cateva minute sa scuipe, la propriu, caldura-n camera. S-au schimbat cearsafurile. Ce bine ca macar asta era pe val. Am scos din bagajul, pe care sotul mi l-a adus grabit de acasa, un pled bleu si l-am asezat cumva sa-l protejeze pe Stefanutz de curentii de aer rece. Pe un fotoliu mic mi-am instalat gentuta cu hainutze si m-am asezat langa bebe. Am incercat cateva rebus-uri, integrame, am citit si cateva articole dintr-un ziar si…apare o asistenta. Ma intreaba: „Asta-i copilu’?”. Poftim?!! Raspund afirmativ. Si…cu o viteza incredibila imi ia copilul de picioare si se pregateste sa-l insface ca pe sacii de cartofi, ducandu-l…hmmm…”Unde va duceti cu copilul meu?”. Si raspunsul firesc si sec: „Sa-I facem antibioticul!!”. Am oprit-o sa faca ceva stupid…si am continuiat: „M-ati intrebat cumva daca va dau voie sa-l ca-ra-ti pe Stefan din rezerva pentru antibiotic? M-ati in-tre-bat daca sunt de acord cu administrarea antibioticului?”. O vad ca se fastaceste si-si pierde curajul. Lasa copilul si se uita la mine mirata. „Dar dna. doctor …cutare…a instructat sa…ii punem branula pentru antibiotic”. „Doamna, poate nu ati inteles, NU sunt de acord cu antibioticul…pare clar pana acum?”. Asistenta, vadit deranjata de reactia mea, iese pe usa spunand:”Atunci o sa vorbesc cu doamna doctor…ca nu cred ca se poate fara…”, si pleaca. Eu agitata. Stefan dezoriantat. Pana sa-mi revin apare asistenta. Il ia pe Stefi si-mi explica cum ca trebuie sa semnez ceva pentru refuz. Suntem, in sfarsit, pe aceeasi lungime de unda. Dar, ce face cu copilul? Cica trebuie sa-I faca analize. Si il intepati? Da, se inteapa. Normal. Dar stiam cum se fac intepaturile. Pe incercate. Si nu aveam de gand sa stau linistita cat il chinuie incompetentele astea. Asa ca am urmat-o. Ea ma apostrofeaza ca nu am voie sa vin si ca oricum nu pot sa intru dupa copil in cabinet. Cum sunt, de regula, un om intelegator, intelept sau prea coerent in judecata, cum vreti voi sa-I ziceti, am stat la usa cabinetului. Mi-am dat seama ca politica asta este practicata mereu si pretutindeni si asta pentru ca se feresc de reactiile necontrolate ale mamelor cand isi vad copilul plangand. De aici generandu-se o serie de evenimente neplacute, mai neplacute decat daca-l inteapa aiurea pana reusesc. Eram la mila lor …si eu si Stefi. Ce puteam sa fac? In afara de faptul ca stateam la usa cabinetului sa intervin daca iese rau…doamne fereste!!!Nu doresc la nimeni sa treaca prin starile colorate ale unei mame. De la usa auzeam cum plange Stefan. Doctorite ieseau si intrau. Trei asistente erau in jurul copilului si tot incercau sa-I faca insertia acului. Gizas!!!Mare ti-e gradina, Doamne…de prosti…Am inceput sa plang. Eram speriata. Aveam nevoie de ajutor. Am sunat pe cineva. Sa intreb de antibiotic. Nu mi-a placut raspunsul. Mi-am dat seama ca decizia e in mainile mele. Asa ca am semnat. A aparut o doctorita cu un catastif in maini si-mi arata unde sa semnez. S-a terminat si cu tevatura asta. Asa parea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s