Jurnal…de spital – al patrulea capitol


Dupa cateva minute am ajuns in rezerva. Mi-am linistit copilul speriat. Am observat vanataile in doua locuri la maini. Bestiile!!!Nu ma puteam gandi decat la ziua urmatoare, cand, hotarata sa plec, eram sigura ca nu ma va opri nimeni si nimic. Sunt o femeie si, mai ales, mama prea hotarat si, in general, fac exact ceea ce ma indeamna instinctul. Iar instinctul din prima zi mi-a dat semnalul de alarma: aici nu se trece!!!Mi-am promis atunci ca nu mai vreau sa calc aici!!! Am stat cu copilul pana a adormit. I-am dat laptesi l-am leganat.El a dormit iar eu m-am plimbat pe hol o vreme. Apoi m-am asezat langa bebe. Simteam fluturi in stomac de fericire ca-I langa mine…safe.

A venit si seara. O asistenta, care parea mai lucida decat celelalte, isi facea tema. Aerosolii cu flixotide si ser fiziologic. Va jur ca am vazut cum extragea dintr-un singur tub serul. Dar de flixotide doar auzeam in explicatiile valoroase pe care mi le furniza. Apoi am vazut si-n fisa acelasi flacon mentionat. Poate mi s-a parut. Sa fi venit cu seringa incarcata? Nu mai stiu si nu prea cred. Era o seringa scoasa din plastic. M-a invatat aceasta asistenta, careia i-am si cerut numele si telefonul pentru a lua legatura in eventualitatea in care ar fi putut sa vina acasa sa ma indrume mai corect asupra ingrijirii copilului cat si in aplicarea corecta a tratamentului (sa nu intelegeti gresit, doream doar sa o fac sa ase simta bine, pana la urma a fost amabila cu mine), cum sa utilizez aparatul de aerosoli, m-a sfatuit ce aparat ca cumpar, mi-a dat cateva lectii de medicina, apropos de antibiotic. Se pare ca mi se dusese vestea ca-l refuzasem. Copilul parea sa se inteleaga cu ea. O acceptase. Era bine. Insa sfatul ei de a-I administra totusi antibioticul sadea in mine indoiala. Indoaiala ca luasem decizia corecta. Dar nu, pana la urma mi-am revenit in fire si, dupa ce mi-am adunat resturile imprastiate de pe jos, am decis sa merg inainte orice ar fi. Asistenta m-a ajutat sa inteleg de ce e bine si de ce nu. Pana la urma am considerat ca tratamentul va fi unul prelungit, dar cu folos. Avea sa-I creasca imunitatea copilului si, mai ales era ferit de ferocea deshidratare, care la varsta asa frageda, poate fi fatala. Sa nu credeti ca era cine stie ce intelectuala aceasta asistenta insa avea ceva … Cand totul este numai gunoi in jur, un mar pe alocuri gaunos pare delicios. Stia diverse aspecte medicale din ce auzise pe la colturile cabinetelor. Stia multe dar tot saraca cu duhul era. Avea o simplitatea cum vezi la femeile din prin sate. Dar cu un suflet cald.

Mai tarziu ne-am „programat” la o sedinta de aspirat la un aparat invechit si de proasta calitate. Secretiile nazale nu ieseau dar, in schimb, il enerva pe Stefan procesul de ingramadire a sondei pe gat, pornind din nari. Ce chin!!! Dar era o sansa sa scapam de inamicii plamanilor. Cine are copil stie ca secretiile nazale trebuie eliminate cat mai reped posibil dupa aerosoli pentru a nu le lasa timp sa se lase la plamani, unde complicatiile sunt de la grav in sus.

Spre dimineata inca o serie de aerosoli si gata. Eu eram pe modulul „start”. Asteptam sa vina doctorul, care ma internase, ca sa-I explic ca nu mai stau sa astept rezultatele analizelor. Aveam sa vin alta zi.

Am iesit pe hol. Abia acum, dupa atata zbucium sufletesc, reuseam sa ma concentrez la ce se intampla. Pe dreapta erau pozitionate 2 sau 3 rezerve. In fiecare din ele erau inghesuite paturi suprapuse. Mamici cu copii mici intr-una din rezerve. In alta cu copii mai maricei. Stateau ca sarmalele. In unele paturi cate doua mamici. Era ora vizitei echipei medicale. Sefa de sectie si alti 3 doctori. Dadeau verdictul. Pleaca sau mai stau inca o noapte. Eu vizualizam lagarele de la Auschwitz. Iar imaginea cea mai pregnanata a fost cea a unui copil de 7 ani care nu putea sa se tina pe picioare. Mama il sustinea. Parea subnutrit. Slab, picioarele putin rasucite…avea o boala de oase. Venea la tratament si …recuperare. Aud cum plange cineva din alta rezerva. Zaresc o mamica suparata si plansa pentru ca trebuia sa mai stea o noapte. O doctora ii explica cum ca tratamentul cu antibiotic trebuie administrat intravenos la copil …pentru ca asa l-a inceput. Stiam filmul. Citisem undeva pe internet ca antibioticul se administreaza prin branula, intravenos sau oral. Daca incepi cu una trebuie sa continui la fel. Mi se rupea inima urmarind scena. De ce nu i-a explicat nimeni? De ce le puneau pe mame in fata faptului implinit? Nu pot sa inteleg cum de, intr-o tara „europeana”, inca se mai admite dezinformarea ca metoda de lucru? Oamenii astia vin cu sufletul deschis, cu speranta ca se poate si altfel…si cand colo…nici o sansa, soro, sa mai scapi.

O vedeam cum isi cauta ceva in geanta. Telefonul. Si-a sunat …sotul, probabil, si tipa ca nu mai poate sa mai stea o singura zi acolo.

M-am dus sa-l vad pe Stefan. Tocmai se trezea. Au aparut papadoctoritele. Sefa de sectie parea cazuta din …nava stelara. Eu faceam o afirmatie, ea ma aproba. I-as fi dat o palma si as fi strigat:”Engage, odata!!!”. Dar nu aveam succes. Posibil ca se gandea la cafeaua din biroul ei care acum se racea. N-am avut timp sa ii spun despre intentia mea de a parasi „hotelul”.

Mai tarziu insa a venit doctorita care ma intampinase cu o zi in urma. Mi-a promis ca se va rezolva. Externarea va fi luni ce va veni dar eu pot sa plec sa incep tratamentul…hahaha. Ce bine. Daaar…trebuia sa ma prezint la cardiolog si sa ii mai faca un exudat, sa mai ia o proba de urina…bla, bla, bla…stiam ca plecam acasa…nu mai conta nimic.

Asa ca…la cardiolog. A trimis dupa mine ca sa ma infatisez la ecografie. Am urcat la urmatorul etaj. Aici astept la usa. Credeam ca are un pacient. Rabdare…si tare mergea un tutun…dar ma lasasem tocmai pentru ca nu-l mai toleram. Dar ar fi mers asa de bine!!! Se deschide usa. M-am dus sa arunc o privire. Poate ca acum e sansa mea. Imi face semn, sa astept, o tanara. Sa ma asez ca mai dureaza. Apoi inchide usa.  M-am intrebat:”De ce puii mei m-ai chemat daca nu esti gata?”. Whatever. Cine stie?!!Vreo urgenta…Dupa jumatate de ora se deschide iar usa. Iese un tanar …doctor zambind. Vorbeau despre reteta veche de la bunica. Nu parea sa ii impartaseasca din secretele arterei aorte. Va jur ca mi-as fi dat seama. Iata de ce asteptam eu la usa cabinetului.

Am terminat si la cardiolog. Am finalizat si cele doua aspecte metionate mai devreme si…ma decid, dupa ce am hranit copilul si mi-a adormit, sa ma duc pe hol si sa ma indrept spre cabinetul medicilor. Din rezerva noastra, cum ieseam, putin mai in fata o luam la stanga, mergeam pe un hol mai scurt, in capatul caruia, pe stanga era intrarea cu interfon, iar la dreapta se vedea un alt hol mai lung. Prima usa pe dreapta era a asitentelor, iar a doua a doctoritelor. Sau poate invers. I don’t know and I don’t fu…care!!!

Aveam nevoie de o noua confirmare ca plec dupa ora 12. Deja il anuntasem pe sot ca trebuie sa vina sa „ridice coletul”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s