Despre noi, mama si bebe


Ca sa incepem cu dreptul as spune ca suntem nedespartiti si ne avem unul pe altul. Mama si copilul. Ne simtim bine impreuna, ne simtim rau impreuna, ce mai, o adevarata echipa de foc. De cand s-a nascut am simtit o legatura speciala intre noi. Stefi plange cand eu sufar si eu sufar cand il doare ceva. E fericit si rade cand eu sunt fericita. Daca vrea lapte si nu-I gata ma apostrofeza in felul lui, desi pare fictiune intr-un film prost, imi cade cana, ma lovesc la maini, picior sau cap; se intampla sa nu reusesc sa fac nimic fara sa ma ranesc si, unii ar explica prin graba, dar n-are absolut nici o legatura, este simpla putere a gandului. Un alt dar, pe care entitatea din necunoscut ni l-a lasat, din seria „capacitate creier peste 10%”, dar, pe care, din pacate, nu il avem inca in agenda din pricina limitarii noastre, tot de Dumnezeu incrustata in ADN.

Puterea gandului ne ajuta sau ne raneste, in timp ce, grabiti, ne parcurgem drumul pe potecuta, usor batatorita, a vietii noastre. Daca dorinta e puternica, in multe cazuri, aceasta se implineste; daca visurile tale au mers, alaturi de tine, o vreme lunga, devin parte din tine si chiar se vor transforma in realitate; chiar si atunci, cand simti durerea venind in trupul tau sau in suflet, aceasta dispare tot datorita dorintei tale de a te vindeca. Tot ce ni se pare ca vine dintr-o forta superioara este defapt puterea gandului tau. Se spune ca Dumnezeu este in noi si in toate ce ne inconjoara. Defapt puterea ne vine de acolo. Noi suntem picatura langa picatura Dumnezeu. Noi avem ce ne trebuie ca sa pasim in „lumina”. Si cand scriu „lumina” ma refer la cunoasterea…de sine. Noi putem sa depasim limitele pe care ni le impunem doar daca incercam, facand pasi mici, sa invatam sa ne cunoastem pe noi insine. Si asta mai presupune, cum scriam in alt articol de blog, sa ne cunoastem puterea de discernamant, intelepciunea de a da, nu de a lua, iertarea, si, mai presus de toate, puterea de sacrificiu de sine. Mai exista si anomalii, cum ar fi in cazul celor care au capatat, asa zise, „miracole divine” sau „puteri paranormale”, create astfel, ca ipoteza conform careia „ceea ce nu stii, nu te raneste” sau „ignoranta este o binecuvantare”, sa fie mai bine inteleasa si  pusa in practica.

Acum magia este puternica dar maine nu vom mai fi asa frumosi impreuna. Vartejurile vietii si portile, care se inchid usor pentru a nu mai fi deschise decat atunci cand va fi nevoie, ajuta mult sa distrugem puterea magiei care ne-a ajutat sa crestem impreuna.

Anunțuri

Oare am uitat sa iubim?


Intr-o dimineata stateam la o ceasca de ceai cu mireasma de fructe exotice si savuram cu placere micile giumbuslucuri dragalase ale sufletelului meu, Stefanut. In surdina se auzeau stirile zilei. Deodata gandurile mi-au fost tulburate de o stire. Am dat sonorul mai tare. Un anume Leonard Lauder, de care auzeam prima data, afirma ca Romania este singura tara din lume care are o importanta deosebita pentru viitor. Daca reporterul n-ar fi continuat sa imi dea detalii despre acest om as fi inchis televizorul. Nu pentru ca imi trezea suspiciuni varsta pe care chipul si vorba i-o tradau acestui om, nu pentru ca aceasta afirmatie, cam deplasata, vine intr-un moment in care totul se destrama in jurul nostru, ci, pentru ca viata m-a invatat ca nimic nu este intamplator.

Am citit, nu demult, cateva articole interesante despre profetiile lui Sundar Singh (http://ro.j-lorber.com/profetii/Sundar/sundar.html), care descriu, in mare detaliu, ideea conform careia Romania se va afla printre tarile ferite de un mare dezastru si, mai mult, aceasta va insufleti si gazdui centrul spiritualitatii.

Daca faci urechile palnie vei auzi, din diverse directii, cum ca sfarsitul pare sa vina intr-un mod brutal si fatalist. Ba un meteorit, ba o bomba chimica, nucleara, ba vine pur si simplu. Putini insa au reflectat asupra acest “dezastru” ca fiind o desfasurare, pe termen lung, de evenimente triste si dureroase, reflexie a frustrarilor si ignorantei noastre, o cutie a Pandorei, din care toate nenorocirile prind viata incetul cu incetul.

Iata o idee…istoria care se repeta. Si mai interesant, daca as da curs imaginatiei, as crede, cu si mai multa tarie, ca exista un ciclu repetitiv de intamplari, care se precipita spre haos si autodistrugere, dar care lasa in urma samanta ce va da nastere unei noi vieti. Aceasta viata va evolua si va construi pana la momentul la care ….iar se va lua totul de la capat. Defapt, daca putem presupune ca exista un Dumnezeu, o entitate superioara, care ne monitorizeaza in permanenta, putem presupune si faptul ca acest ciclu este un proces gandit logic de acesta. Fiecare perioada a timpului a fost marcata de un ascendent, apoi de un descendent, si aproape imediat, de disparitie sau extinctie. Nimic din ce facem nu este chiar liber-arbitru. Activitatile sau gandurile ne sunt dirijate total sau partial de aceasta forta. Daca inventam becul, electricitatea, calculatorul, masina timpului, nu se intampla decat daca ne este permis. Poezia, muzica, dansul din noi ne sunt daruite inca dinainte sa ne nastem pentru ca trebuie sa le exploatam in a vindeca sufletele ranite. Matematica, fizica chimia ne-au fost date pentru a ne dezvolta de la nevoile primare la, ceea ce numim azi, hi-tech. Cand simtim ca avem o sclipire de geniu este defapt un bilet de trecere catre o etapa superioara, pe care il avem doar pentru ca, acea Fiinta Inteligenta, ni l-a daruit. Deci ni s-a permis sa mergem o treapta mai sus. De ce nu putem sa ne folosim capacitatea creierului mai mult de 10%? Pentru ca nu avem dezvoltat simtul „binelui”. Va amintiti de Nobel? A inventat dinamita intr-un alt scop decat cel pentru care a fost utilizat ulterior. Si a facut bine? El a realizat totusi ce greseala a facut dar prea tarziu. Stim noi sa discernem inca? Consider ca nici materializarea acestui Dumnezeu nu ar fi un lucru benefic. Ar aduce si mai multa dezorientare si anarhie. Atata timp cat trebuie sa stim sa credem ca El exista, „fara sa cercetam”, se presupune ca ne va fi bine. Este posibil sa fie doar autosugestia care ne dirijeaza hotararile sau credinta dar, daca n-ar fi atatia preoti, slujitori ai Domnului, care, dintr-o iubire de biserica si tot ce reprezinta aceasta, n-ar fi reusit sa descifreze sau sa vada in viitor, as fi jurat ca exista liber-arbitru si, mai ales, autosugestie in tot ceea ce facem. E scris de mult timp sa venim pe lume cu un destin. Fie ca murim tineri, fie ca murim de batranete sau intr-un mod stupid sau eroic, fie ca aducem bucurie oamenilor, fie ca ii intristam, este scris undeva. Se urmeaza doar un traseu definit in linii mari. Poti sa zici ca exista liber-arbitru, dar in lucruri, poate, marunte, sau, mai exact, cele care nu iti deviaza linia vietii. Si, orice ai face, tot la acelasi punct vei ajunge, acel punct care stabileste cine esti si ce rol ai mai departe. Am vrut sa cred ca exista extraterestri si chiar parea o idee indrazneata. Nu mai pot sa spun azi ca asa ceva se poate sa existe. Ei sunt doar o nascocire a unui nebun, care si-a dorit ca lumea sa creada in altceva decat Dzeu, ceva care se materializeaza si, mai tare decat atat, ca este o entitate mult mai evoluata si mai inteligenta decat noi. De ce nu una inferioara? Pentru ca, ar explica marii savanti, n-ar fi putut sa ne viziteze planeta decat daca ar fi avut craniul capului diproportionat fata de trunchiul corpului si ar fi avut sangele verde, in mare, daca n-ar fi mai inteligente decat noi. De unde vin aceste idei? Tot acest Dumnezeu a permis. Pentru a ne face sa credem si mai tare ca El exista. Illuminati, ca tot am vazut niste filmulete interesante, care circula de colo colo pe internet, exista, nu pentru ca si-a bagat ala deocheat coada, ci tot pentru ca li s-a permis. Acesti Illuminati, daca intr-adevar exista, vor da tonul la ceea ce s-a tot scris in Noul Testament si ce-a prezis chiar Nostradamus. Mai mult ca sigur trebuia sa fie cineva care lasa farfuriile murdare in bucatarie. Si, daca nu sunt ei, vor fi altii. Insa, cu atata putere ce s-au adunat, ei vor reusi sa duca planul mai departe. Sunt si ei, ca si noi pentru ei, niste marionete.

Leonard Lauder sigur nu a facut acest drum doar pentru ca, acele cateva calcule geografice, economice si, probabil, politice, l-au manat aici. A ales Romania in pofida tuturor si asta va atarna talerul balantei in favoarea noastra. Pentru ca, s-ar povesti prin targ, acest personaj are un cuvant greu de spus in multe comunitati. Deci, s-ar zice, nu ne-a imbratisat oricine. Sa fie doar o intamplare? Desigur ca nu. Daca destinul ne este scris atunci acest domn are un rol semnificativ in revenirea noastra pe marea scena a lumii.

Dar de ce Romania? Sundar Singh a descris atat de insufletitor natia noastra incat nu ramane decat sa trag linie si sa spun ca noi, dintre toate rasele, nu am uitat si nu vom uita sa iubim. Cineva cunoscut, pe blogul personal, scria despre iubirea pentru ceea ce facem, pentru ceea ce ne defineste ca oameni. Si-ar fi ales, intr-un moment al vietii, sa ridice constructii, desi el deja isi dadea sufletul pe portativ (si chiar o face bine). Fiecare dintre noi am fost inzestrati cu un talent, ni s-a incredintat o misiune sufleteasca, spirituala sau materiala, fiecare dintre noi am fost predestinati sa transmitem iubirea sau sa o simtim in ceea ce stim, de dinainte sa ne nastem, sa facem cel mai bine. Asa ca, draga artist, incanta-ne, ca si pana acum, cu vocea si poezia cu care ai fost insufletit. Acolo este puterea ta.

Si, cum se jucau aceste ganduri cu mintea mea, mi-am amintit de Bucuresti. Bineinteles in acelasi context. Si m-am intrebat: este oare posibil ca un oras asa de gri, cum este capitala, sa prinda culoare? Cu o floare insa nu se face primavara. Si cum gandesc eu, multi, ca mine, judeca. De ce as ridica un deget cand gestul meu nu ar misca macar o frunza? De ce sa ajung sa fiu zdrobit de aceasta gigantica masina a nesimtirii? As scoate sabia eroic, asemeni lui Don Quijote, si-as spinteca iluzii pentru a salva tot o iluzie.

Poate totusi va razbi, asemeni primilor ghiocei, care se agita, printre oglinzile de gheata, ce iarna le-a lasat, sa iasa afara la lumina.

Dar, daca privesti de-aproape, vei jura ca doua lumi total diferite si-au strans armatele si au pornit intr-o ultima batalie, dand nastere acestui haos, in care sufletele noastre par sa piarda teren.

Ce asculti mereu la televizor? O stire despre un accident grav petrecut pe o autostrada, o alta despre o sinucidere, apoi un viol, inca un incest si iar un accident, si tot asa. Insa, din cand in cand, aud o soapta care imi suna a ceva diferit de ceea ce m-am obisnuit.

Doi arhitecti „au propus un traseu alternativ, pentru pietoni si biciclisti, care sa lege toate locurile frumoase din oras. Pentru asta sunt dispusi sa lupte cu sistemul”. Proiectul lor are si un nume: TUB – Transcentral Urban Bucuresti. Eu as propune o alta denumire pentru acest proiect: „stairs to heaven” sau „scari catre cer”. Pentru ca tot ce se face frumos din urat as zice ca te trimite mai aproape de raiul pe care il visam cu totii.

Copii extraordinari, care studiaza artele frumoase de mici, profesori, care iubesc sincer ceea ce au invatat sa faca, asistente medicale, care s-au ridicat in picioare sa vorbeasca despre mizeria din sistemul medical, oameni simpli, care ajuta la ridicarea unei case sau a unei scoli, toate astea arata ca mai exista inca ceva uman…

Oameni, care s-au saturat sa fie calcati in picioare de sistem, bolnav de atata vreme, s-au decis sa nu le mai fie teama. Vor sa zguduie pamantul de sub picioarele celor care au uitat sa le pese sau sa sa schimbe mentalitatea si unghiul de vizibilitate catre viitor.

Dintre toate darurile, pe care le-am primit de la zei, doar speranta a ramas sa ne aline durerea si sa ne mangaie ranile. Asa ca hai sa nu uitam totusi sa iubim, sa nu ne pierdem in furtuna, si daca o facem, sa incercam, orice ar fi, sa ne gasim drumul spre casa, pentru ca cei din urma vor fi cei dintai.